1.0Ulițarnicahttps://www.ulitarnica.ro/wpAncaHMhttps://www.ulitarnica.ro/wp/author/ancahm/rich600338<blockquote class="wp-embedded-content" data-secret="4YXcVrKjJq"><a href="https://www.ulitarnica.ro/wp/baku/">Baku</a></blockquote><iframe sandbox="allow-scripts" security="restricted" src="https://www.ulitarnica.ro/wp/baku/embed/#?secret=4YXcVrKjJq" width="600" height="338" title="„Baku” – Ulițarnica" data-secret="4YXcVrKjJq" frameborder="0" marginwidth="0" marginheight="0" scrolling="no" class="wp-embedded-content"></iframe><script> /*! This file is auto-generated */ !function(d,l){"use strict";l.querySelector&&d.addEventListener&&"undefined"!=typeof URL&&(d.wp=d.wp||{},d.wp.receiveEmbedMessage||(d.wp.receiveEmbedMessage=function(e){var t=e.data;if((t||t.secret||t.message||t.value)&&!/[^a-zA-Z0-9]/.test(t.secret)){for(var s,r,n,a=l.querySelectorAll('iframe[data-secret="'+t.secret+'"]'),o=l.querySelectorAll('blockquote[data-secret="'+t.secret+'"]'),c=new RegExp("^https?:$","i"),i=0;i<o.length;i++)o[i].style.display="none";for(i=0;i<a.length;i++)s=a[i],e.source===s.contentWindow&&(s.removeAttribute("style"),"height"===t.message?(1e3<(r=parseInt(t.value,10))?r=1e3:~~r<200&&(r=200),s.height=r):"link"===t.message&&(r=new URL(s.getAttribute("src")),n=new URL(t.value),c.test(n.protocol))&&n.host===r.host&&l.activeElement===s&&(d.top.location.href=t.value))}},d.addEventListener("message",d.wp.receiveEmbedMessage,!1),l.addEventListener("DOMContentLoaded",function(){for(var e,t,s=l.querySelectorAll("iframe.wp-embedded-content"),r=0;r<s.length;r++)(t=(e=s[r]).getAttribute("data-secret"))||(t=Math.random().toString(36).substring(2,12),e.src+="#?secret="+t,e.setAttribute("data-secret",t)),e.contentWindow.postMessage({message:"ready",secret:t},"*")},!1)))}(window,document); //# sourceURL=https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-includes/js/wp-embed.min.js </script> https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-content/uploads/2019/05/2019-04-20-0141-Baku.jpg1000662Harababură mai mare ca în Caucaz nu cred să mai existe pe lumea asta. Convențiile politice ale lumii noastre împart regiunea în două părți: Caucazul de Nord, aflat actualmente în cadrul Federației Ruse și Caucazul de Sud unde, după prăbușirea Uniunii Sovietice, au răsărit trei state independente, Azerbaidjan, Armenia și Georgia, acestea din urmă fiind și ținta excursiei noastre. Până acum nimic deosebit. Problema se complică considerabil în momentul în care încerci să înțelegi după ce reguli au ales să trăiască populațiile din zonă. Pe o suprafață comparabilă cu a României, incluzând partea rusească, trăiesc abhazi, circasieni, ceceni, inguși, georgieni, armeni, azeri, osetini, greci, kurzi, dagestani, ș.a.m.d. o amestecătură aiuritoare de populații distincte care s-au menținut aproape neschimbate de pe vremea antichității și care i-a exasperat într-atât pe arabi încât au numit regiunea Jabal al-Alsine, adică Muntele Limbilor.  În mare, ar fi trei criterii după care s-ar putea categorisi populațiile din zonă. Primul ar fi sângele ce le curge prin vine sau, mai științific spus, ADN-ul. Din acest punct de vedere, există trei grupe mari care se ramifică apoi într-o mulțime de alte grupulețe: populațiile caucaziene băștinașe, de pe vremea lui Noe dacă e să-i întrebi pe ei; populațiile indo-europene, de pe vremea mezilor și perșilor; și cele turcice, venite ultimele din fundul stepelor Asiei. Al doilea criteriu ar fi religia. Creștinismul și islamul dețin partea leului, dar pe lângă ele supraviețuiec urme de zoroastrism sau alte credințele ancestrale. Ultimul criteriu ar fi limba pe care o vorbesc. Rezultatul e ca la matematică, combinări de n luate câte k. Azerii, de exemplu, sunt genetic apropiați de georgienii caucazieni, religios seamănă cu iranienii șiiți iar lingvistic cu turcii. Partea și mai proastă e că populațiile astea au sângele fierbinte și se iau la harță din te miri ce pricini. Nu cu mult timp în urmă n-aveam nici un motiv să cred c-aș putea face un concediu tihnit prin locurile astea, toată lumea se războia cu toată lumea.  De-a lungul istoriei au mai fost ținuți în frâu de imperiile care i-au cucerit, dar îndată ce acestea dădeau semne de slăbiciune începea harababura. În zilele noastre pare a fi liniște și pace. Cu toate acestea, organizatorii excursiei noastre au ocolit cu grijă zonele cu probleme: Abhazia, Osetia de Sud și Nagorno-Karabah. Izbucnirile astea războinice fac ca Balcanii să pară blânzi în comparație cu Caucazul. Periplul nostru caucazian a început în Azerbaidjan, o țară cu mult petrol și gaze naturale. În ea trăiesc aproape 10 milioane de azeri, mai puțini decât cei ce trăiesc în afara țării – aproximativ 15 milioane de azeri constituie cea mai mare minoritate a Iranului. Baku, capitala țării are de cealaltă parte a frontierei un concurent serios, Tabriz, un oraș cu nume de poveste. Introducerea într-ale orașului Baku Am aterizat în Baku seara, mult după apusul soarelui, după un zbor de aproape două ceasuri din Istanbul. Orașul ne-a întâmpinat cu răceală. Temperaturile erau inconfortabil de joase iar vântul șfichiuia usturător ca pentru a ne aminti supranumele locului – Orașul Vânturilor. Nu ne-am supărat deloc c-a trebuit să mergem direct la hotel. A doua zi de dimineață, o privire aruncată pe geam nu a îmbunătățit lucrurile deloc. Vântul bătea în continuare, soarele era ascuns după un strat gros de nori și scurta vizită făcută pe balcon m-a îndemnat să înmulțesc straturile de haine cu care m-am îmbrăcat. Tot privirea asta mi-a întărit prima impresie pe care mi-o făcusem în seara precedentă, în drumul de la aeroport la hotel. Baku e un oraș ce renaște din molozul vechilor maghernițe și e pe cale de a deveni un oraș al secolului 21. Din păcate, am stat puțin în Baku, câteva ore doar. Am străbătut la pas Orașul Vechi, înscris pe lista UNESCO, singura enclavă bătrână ce va mai fi admisă în viitorul oraș. Și-am dat ture de autocar prin Baku cel nou cu opriri scurte la obiectivele de interes. Baku privit din goana mașinii Din autocar, Baku arată bine. În plus, n-am simțit deloc vânturile ce șuierau prin spațiile acelea deschise. Clădirile secolelor trecute, care au meritat să fie păstrate, se înghesuie ca o centură în jurul Orașului Vechi. Din loc în loc, printre ele, apar construcțiile moderne din beton și sticlă. Iar apoi, întinzându-se până la periferiile orașului apar blocurile înalte, ce-au înlocuit cu totul monotonia clădirilor ex-comuniste. Nu arată chiar rău blocurile astea, arhitecții au avut grijă să le pună câte un briz-briz care să le diferențieze unele de altele și nu sunt deloc scorojite sau mânjite cu negreală. Atenția călătorului e atrasă de câte o clădire mai ușchită ce încearcă să rupă gura târgului: vietăți marine uriașe par a fi eșuat pe țărm, un val de beton se ridică din pământ, flăcări țâșnesc spre cer. Urbaniștii orașului Baku par a fi demni urmași ai lui Zarathustra. Au construit un oraș de apă și foc. Din păcate, plimbările astea cu autocarul, deși acoperă o suprafață mai mare, răpesc din farmecul explorării. În Baku mi-au lipsit plimbările la pas, hai-hui prin oraș, cu nițică bătaie de cap și grija de a nu mă rătăci. Doar după astfel de plimbări îmi place să mă lăud c-am vizitat un oraș. İçərişəhər sau Orașul vechi In schimb ne-am plimbat la pas prin Orașul Vechi – İçərişəhər pe numele lui. E o cetate în cetate, cu ziduri trainice de apărare ce-l separă de restul orașului, cu străduțe înguste și întortocheate, un locșor unde poți simți aroma Orientului. Ghidul nostru azer era tobă de carte și foarte entuziast așa că ne tot oprea în fața unor clădiri pentru a ne spune povestea ei sau a proprietarilor. Drept să spun, necunoscând personalitățile aduse în discuție, n-am reținut mare lucru. Palatul Șahilor din Shirvan Singurul obiectiv turistic din Baku în care am și intrat a fost palatul Shirvanshah – sau mai corect spus Palatul Șahilor din Shirvan. Șahii aceștia au fost de fapt o familie de origine arăbească pe nume Mazyadid sau Yazidid care, profitând de slăbiciunile califatului abasid din Bagdad, au întemeiat în anul 861, la margine de imperiu, un regat independent. Au reușit să se mențină la putere până în secolul al 14-lea chiar dacă au devenit cu timpul vasali ai imperiului persan. Numele regatului lor era Shirvan iar prima lor capitală a fost Shamakhi ( citește Șamakî ), un oraș prin care vom trece și noi în ziua următoare. Pe timpul lor capitala regatului a fost strămutată în Baku după ce un cutremur devastator a distrus Shamakhi. Palatul din Baku mi-a lăsat o impresie mai puternică pe dinafară decât pe dinăuntru. E o cetate culcușită într-altă cetate care-i înconjurată de cetatea cea mare a orașului. E o clădire austeră, construită din piatră galbenă, fără prea multe briz-brizuri. O singură încăpere amintește de stucaturile bogate de prin palatele arăbești. Final apoteotic După ce-am ieșit din palatul șahilor ne-am continuat plimbarea prin Orașul Vechi până la Turnul Fecioarei de unde-a putut să ne culeagă autocarul. A mai urmat un tur motorizat care ne-a purtat în cele mai frumoase locuri ale orașului Baku. Prima oprire am făcut-o în vârf de deal la Parcul Memorial. Pe acest deal azerii au ales să-și cinstească eroii morți în evenimente mai vechi și mai noi. Aleea Martirilor e în același timp un cimitir și un memorial, dedicat celor uciși în timpul lui Ianuarie Negru (1990) când armata sovietică a încercat să se opună dorinței de independență a azerilor, iar mai târziu celor uciși în războiul din Nagorno-Karabah cu armenii (1988-1994). Mai există acolo un monument ridicat în memoria turcilor ce au luptat contra bolșevicilor și armenilor, alături de azeri, în anul 1918. Recunosc, monumentele acestea memoriale n-au reușit să-mi capteze atenția pentru mult timp. Privirea mi-a alunecat vrând-nevrând către impunătoarele flăcări de beton și sticlă ce se ridicau înalte peste drum. Cele trei Flame Towers au devenit, alături de valul lui Zaha Hadid simbolul orașului Baku. Iar după ce m-am plictisit de făcut fotografii am mers până pe balconul construit pe buza dealului unde am început a țăcăni iar declanșatorul aparatului foto. Priveliștea ce mi se deschidea în față mi-a lăsat cea mai puternică impresie despre Baku. Ultimul obiectiv pe care l-am vizitat a fost Centrul Heydar Aliyev. Din păcate, am ajuns acolo pe înserat, când toată lumea era obosită și cerea să fie dusă acasă. Am oprit pentru 10 minute doar cât să facem fotografii. Deși mi-ar fi plăcut, n-am apucat să-i dau ocol și să-l studiez îndeaproape. Clădirea a fost construită după planurile arhitectei irako-britanice Zaha Hadid și reprezintă o creastă de val. O bucățică de mare aici, flăcări în vârful dealului. Apă și foc. Zarathustra ar fi mândru de urmașii săi 🙂 Cam atât despre Baku. Mi-ar fi plăcut să mai fi stat încă o zi, să-mi sedimentez impresiile, dar n-a fost să fie. A doua zi plecam mai departe, spre granița cu Georgia. Urma să petrecem încă o zi pe drumuri azere și să descoperim alte colțuri de țară. Nu știu cât e autentic și cât e decor în Baku, dar orașul are energie.” 00