1.0Ulițarnicahttps://www.ulitarnica.ro/wpAncaHMhttps://www.ulitarnica.ro/wp/author/ancahm/rich600338<blockquote class="wp-embedded-content" data-secret="IGFe17cj80"><a href="https://www.ulitarnica.ro/wp/alhambra/">Alhambra</a></blockquote><iframe sandbox="allow-scripts" security="restricted" src="https://www.ulitarnica.ro/wp/alhambra/embed/#?secret=IGFe17cj80" width="600" height="338" title="„Alhambra” – Ulițarnica" data-secret="IGFe17cj80" frameborder="0" marginwidth="0" marginheight="0" scrolling="no" class="wp-embedded-content"></iframe><script> /*! This file is auto-generated */ !function(d,l){"use strict";l.querySelector&&d.addEventListener&&"undefined"!=typeof URL&&(d.wp=d.wp||{},d.wp.receiveEmbedMessage||(d.wp.receiveEmbedMessage=function(e){var t=e.data;if((t||t.secret||t.message||t.value)&&!/[^a-zA-Z0-9]/.test(t.secret)){for(var s,r,n,a=l.querySelectorAll('iframe[data-secret="'+t.secret+'"]'),o=l.querySelectorAll('blockquote[data-secret="'+t.secret+'"]'),c=new RegExp("^https?:$","i"),i=0;i<o.length;i++)o[i].style.display="none";for(i=0;i<a.length;i++)s=a[i],e.source===s.contentWindow&&(s.removeAttribute("style"),"height"===t.message?(1e3<(r=parseInt(t.value,10))?r=1e3:~~r<200&&(r=200),s.height=r):"link"===t.message&&(r=new URL(s.getAttribute("src")),n=new URL(t.value),c.test(n.protocol))&&n.host===r.host&&l.activeElement===s&&(d.top.location.href=t.value))}},d.addEventListener("message",d.wp.receiveEmbedMessage,!1),l.addEventListener("DOMContentLoaded",function(){for(var e,t,s=l.querySelectorAll("iframe.wp-embedded-content"),r=0;r<s.length;r++)(t=(e=s[r]).getAttribute("data-secret"))||(t=Math.random().toString(36).substring(2,12),e.src+="#?secret="+t,e.setAttribute("data-secret",t)),e.contentWindow.postMessage({message:"ready",secret:t},"*")},!1)))}(window,document); //# sourceURL=https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-includes/js/wp-embed.min.js </script> https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-content/uploads/2015/10/2015-10-14-50-Granada-Alhambra-Palatul-Nasrid-21.jpg1000662Miercuri, 14 Octombrie, ora cinci și un pic dimineața. Hotelul era pustiu, pe străzi nici țipenie, doar noi bâjbâiam prin noaptea cea neagră, căutând drumul spre Alhambra. După pățania de ieri, când biletele la palatele Nasrizilor s-au terminat taman când ne-a venit și nouă rândul să le cumpărăm, voiam să facem totul ca la carte, așa cum ne învățase o doamnă binevoitoare de la librăria Alhambrei de jos din oraș. Ne-a spus că pentru o reușită sigură trebuia să ajungem la casa de bilete la ora 6. Drept să spun, n-am luat-o prea în serios. Ce călător cu scaun la cap se trezește așa devreme în timpul vacanței? Ce să cauți la o casă de bilete cu două ore înainte de deschidere ? Am hotărât totuși să o ascultăm de frică să nu plecăm iarăși cu coada-ntre picioare. N-am întârziat mai mult de un sfert de oră dar primii mușterii sosiseră deja. Mi-a venit inima la loc. Mai erau nebuni pe lumea asta. De data asta am atacat problema pe două fronturi. Mama s-a așezat la coada ce dădea bilete pe bani cash, eu m-am postat la cea de la automatele de bilete, ce funcționează doar cu carduri bancare. În jurul meu multe victime ale zilei precedente. Spanioli, americani, indieni, italieni toți încercam să facem haz de necaz și țopăiam pe loc să nu înghețăm cu totul de frig. Un japonez deștept, primul din rând dealtfel, dormea liniștit în sacul de dormit, de-a curmezișul intrării. Există mai multe tipuri de bilete pentru Alhambra, ce propun vizitarea complexului întreg sau pe bucăți. Curioșii pot hoinări și gratis dar vor vedea doar câteva porți, multe ziduri roșii și ruine. Cu bilet pot fi vizitate palatele maure ale nasrizilor, palatul lui Carol Quintul, Alcazaba și grădinile Generalife. Bătălia cea mare se duce însă pentru bilete ce acoperă palatele maure și asta din pricină că în ultimul timp, din motive de conservare a obiectivului, aici pot intra doar un număr limitat de vizitatori pe zi. În momentul în care se atinge acest număr, călătorul își poate lua la revedere sau se poate mulțumi cu bilete ce-i permit intrarea la celelalte puncte de interes. Cum e să ajungi însă în Alhambra și să nu vezi taman ce-i mai frumos? Chiar dacă ai bilet pentru palate poți rata intrarea dacă te prezinți la poarta lor mai târziu decât ora tipărită pe bilet. Complicat tare. Greu au mai trecut cele două ore , dar odată deschise casele totul s-a terminat într-un sfert de ceas. Câștigătoare am fost eu, aparatele fiind multe iar coada mai scurtă. Prinsesem audiență la palat pentru ora 10. Înghețate bocnă ne-am retras grabnic spre o mică cofetărie unde ne-am încălzit cu o cafea. Mai aveam timp câteva minute până la opt și jumătate, când se deschideau porțile Alhambrei. Și cam tot atât până răsărea soarele. Am pornit la drum prin Alhambra Alta, micul oraș construit în interiorul zidurilor, unde pe vremuri  se ridicau locuințele oficialităților de rang înalt. Acum călătorul e întâmpinat doar de ruine și zidurile verzi ale arbuștilor ornamentali. La capătul aleii, în locul în care dealul al-Sabika se termină abrupt în valea râului Darro ne așteptau îngrămădite palatele și cetatea. Am început vizita cu Alcazaba, cetatea roșie cu turnuri impunătoare pe care o admirasem ieri din cartierul Albaicin, cea mai veche clădire a complexului. E pomenită în documentele vechi de la începuturile emiratului de Cordoba. Epoca ei de glorie, ca și a întregii Alhambre dealtfel, a început după anul 1238. Erau vremurile tulburi în care căpeteniile maure ale micilor taifa, rămășițe ale vechiului califat, se luptau între ele pentru supremație. Una dintre ele, Yusuf ibn Nasr din Arjona, a reușit să cucerească ținuturile de la Jaen până la mare și să întemeieze un regat cu capitala la Granada, nu chiar independent ci tributar regelui Castiliei. Yusuf s-a proclamat sultan sub numele de Muhammad I, primul din dinastia Nasrid. Urmașii lui au reușit să păstreze regatul până în anul 1492, când Regii Catolici au primit cheile orașului Granada de la un alt Muhammad, al XII-lea, cel pe care creștinii îl numeau Boabdil. În cei două sute și ceva de ani de stăpânire emirii Granadei au construit minunatele palate pentru care se mai dau lupte grele și în zilele noastre, turistice ce-i drept. Interiorul Alcazabei mi s-a părut trist și necăjit, așa cum mi se par dealtfel toate ruinele. Din păcate nu am destulă imaginație sau destule cunoștințe pentru a putea să le întregesc, să le văd așa cum arătau ele pe vremea când își împlineau menirea. Mai mult mi-a plăcut priveliștea văzută din vârful celor două turnuri accesibile vizitatorilor, Torre del Homenaje și Torre de la Vela. Se vedea de-aici toată Granada – orașul nou îngrămădit în jurul Catedralei, vechiul cartier maur de pe Albaicin iar în spatele caselor lui albe, grotele țiganilor de pe Sacromonte. Spre sud se ridicau impunători munții Sierrei Nevada iar spre nord, după ce se termina orașul, se întindea câmpia mănoasă a Granadei, La Vega. Următoarea oprire am făcut-o la Palatul lui Carol Quintul, o clădire mare, pătrată și oarecum nelalocul ei. Ajunsă acasă am văzut că nu am făcut nici o fotografie a clădirii din afară. Se pare că mi-a plăcut mai mult rotonda din curtea interioară. I-am dat ocol și am intrat în cele câteva mici muzee pe care le găzduia palatul. Se apropia însă ora 10 așa că ne-am dus spre coada ce începea să se formeze la intrarea în Palatele Nasrizilor. Aici, un Cerber nu foarte fioros tria vizitatorii ce se prezentau la altă oră decât cea tipărită pe bilet. În depărtare, peste casele Carmen ale Albaicin-ului se abăteau primele raze ale soarelui răsărit din spatele munților. Palatul regal el emirilor din Granada are trei zone, poate de aceea e cunoscut mai mult sub denumirea de „Palate ale Nasrizilor”.  Piatra de temelie a fost pusă de Muhammad I, dar clădirile pe care le admirăm noi astăzi sunt ridicate pe timpul urmașilor lui, Yusuf I (1333-1353) și Muhammad V (1353-1391) . Cele trei părți sunt distincte, ca mai toate palatele sultanilor, aceeași împărțire am văzut-o și la Topkapi. La început e zona semipublică, loc în care aveau acces și funcționari ai statului  pentru a-l ajuta pe emir să conducă regatul și să împartă dreptatea. În Alhambra se numește Mexuar. N-a supraviețuit întreagă, o bucată din ea a fost dărâmată pe vremea lui Carol Quintul. Urmează reședință oficială a emirului, locul în care primea ambasadorii străini, locul în care își arăta măreția și bogăția. Partea aceasta de palat e construită în turnul Comares. Ferit de ochi străini era Haremul, partea de palat unde doar emirul și familia sa aveau acces. Astăzi e numită Palacio de los Leones iar în mijlocul ei se află Curtea Leilor, cu fântâna cea renumită a Alhambrei. Din Harem se zăresc grădinile palatului. Pașii ne-au fost călăuziți pe rând prin toate cele trei palate, începând cu Mexuarul și terminând cu zona Haremului, fără restricții. Frumusețea încăperilor creștea pe măsură ce înaintam spre zonele cele mai intime. În Sala Ambasadorilor am fost fermecate de vămile văzduhului de pe tavan, cele șapte ceruri amintite în Coran. În Curtea Leilor susurau liniștit cele patru râuri ale raiului musulman. Frumusețea celor două încăperi ce stau față în față ne-a lăsat fără cuvinte. Alhambra e o poezie în piatră. Și la propriu și la figurat. Alături de deviza Nasrizilor cioplită mai peste tot (și care spunea „Doar Allah e Învingător”), printre ornamentele bogate sunt strecurate și o mulțime de poeme. Dar ce folos, pentru noi  au rămas hieroglife de nepătruns. Mărturisesc, mi-a fost relativ greu să mă las cu totul fermecată. Era atâta lume înghesuită prin încăperi încât a trebuit să muncesc serios cu partea din creier responsabilă cu visatul ca să mă imaginez prințesă în palatul acesta. Toate lucrurile au un sfârșit. Clipele frumoase însă se sfârșesc mult prea repede. Ne-am învârtit ce ne-am învârtit prin palatul emirilor, dar tot a trebuit să-l părăsim odată și-odată. Am pornit așadar la drum, trecând prin grădinile Partal, pentru a vizita ultimul obiectiv al Alhambrei – grădinile Generalife. Se zăreau hăt departe, în afara zidurilor. Până acolo însă ne-am plimbat de-a lundul zidurilor, prin alte grădini, înflorite și acum la mijloc de octombrie, printre rodii și gutui. Grădinile Generalife au fost amenajate încă din secolul al XII-lea pe Cerro del Sol  (Dealul Soarelui) odată cu palatul emirilor, dar fără o legătură directă cu el. Sunt situate în afara zidurilor Alhambrei și erau folosite ca loc de refugiu ,de evadare de la corvoada cârmuirii regatului. Se povestește că odată, pe timpul lui Muhammad al V-lea, a izbucnit o rebeliune în Alhambra pe când emirul se odihnea în Generalife. Nu se știe precis cum arătau grădinile pe timpul maurilor, ele fiind refăcute de multe ori după cucerirea creștină. Amenajarea actuală provine de pe la anul 1950. În zilele noastre călătorul poate face o plimbare prin două grădini, amplasate pe două terase. Cea de jos, pe vremuri livada palatului, e o cetate verde, cu ziduri înalte de chiparoși tunși. Aleile cu mozaic conduc vizitatorul din alcov în alcov, pe lângă fântâni arteziene și bazine pline cu apă, spre Patio de la Acequia (Curtea Canalului de Irigație – ce urât sună !) și-apoi spre miradorul unde sultanul medita în tihnă. Pentru a ajunge în Jardines Altos, adică în grădina amenajată pe terasa superioară, călătorul trebuie să urce pe Scara Apei. Tare simpatică mai e scara asta. E construită pe trei nivele, ca pentru a permite leneșilor să-și mai tragă sufletul. La fiecare nivel, la mijloc, e amplasată o mică fântână arteziană. Dar farmecul scării stă în balustradele ei de piatră, două mici albii ce permit ca două mici pârâiașe să curgă la vale. Dacă ar fi fost după dorința noastră, am mai fi hoinărit prin Alhambra. Ne aștepta însă un drum de făcut. Era ultimul pe care îl făceam alături de Ghihuță, mașina ce ne-a purtat de-a lungul și de-a latul Andaluziei. Spre seară am ajuns în Benalmadena și, după rătăcirea obligatorie prin această stațiune atât de întortocheată, la hotel. A doua zi ne întorceam acasă. PS Ajunsă acasă, am recitit cu alți ochi „Povestiri din Alhambra” de Washington Irving. 00