Prin Ksour, în căutarea berberilor
Jurnal tunisian - capitolul 3

Duritatea vieții din deșert precede moliciunea vieții sedentare. Mutarea într-un oraș e țelul la care aspiră orice beduin. După ce a realizat în viață ceea ce și-a propus el va fi pregătit pentru a ceda obiceiurilor luxoase ale vieții sedentare. Va intra într-o viață liniștită și se va supune jugului orașului. – Ibn Khaldun (1332-1406), Muqaddimah

De n-am fi avut parte de zilele petrecute în sudul tării, în zonele berbere, excursia noastră în Tunisia ar fi fost ciungă. Marea și plajele ei au fost uitate după ce-am pătruns tot mai adânc în deșertul cel nemilos. În acele locuri ar trebui să judecăm lucrurile după altă măsură, nu cea cu care suntem obișnuiți acasă.

Tataouine

Prima zi de sejur în insula Djerba n-a fost dedicată deloc lenevelii ci unei excursii până în orașul Tataouine și împrejurimile lui. Am avut de făcut un drum de aproximativ 140km dus și tot atâția întors, ce ne-a ocupat toată ziua.

Povestea Anas că a merge la Tataouine, „partir à Tataouine”, a devenit o expresie în limba franceză. Nu înseamnă ceva foarte plăcut, e echivalentul nostru de-a merge unde a dus mutu’ iapa sau unde și-a înțărcat dracul copiii adică într-un capăt nu tocmai plăcut al pământului. Renumele prost al localității vine din timpurile în care funcționa aici o unitate penală a armatei franceze. Toți indisciplinații, toți condamnații de drept comun care alegeau să-și ispășească pedeapsa înrolându-se în armată, erau exilați la Tataouine.

Din fericire, vremurile colonialiste au trecut de mult. Cazarmele au fost preluate de tunisieni iar orașul arată acum ca oricare alt oraș din deșert, nițel mai amărât decât suratele lui din nordul țării. I-am dat și noi un mic ocol pietonal prin centru dar n-a fost nimic remarcabil de imortalizat în fotografii, doar prăvălia cu dulciuri care ne-a servit un corne de gazelle cât se poate de dulce.

Poate ar mai trebui să amintec aici că orașul l-a inspirat pe George Lucas pe vremea când filma Star Wars. Tataouine a devenit planeta Tatooine iar ksour-urile de prin prejur au fost folosite ca decoruri în film. Ce e acela un ksar (plural ksour)? E un sat berber construit în vârf de deal. Am vizitat și noi câteva, doar de asta am și venit până la capătul pământului, bun prilej pentru îmbogățirea vocabularului și a cunoștințelor de cultură generală. Ksour-urile astea mi s-au părut cele mai pitorești lucruri pe care le-am văzut în Tunisia.

Ksar Ouled Soltane

Primul în care am aterizat se numea Ksar Ouled Soltane, adică Satul Fiilor lui Soltane și a fost construit de berberi încă din secolul al 15-lea. Partea interesantă de vizitat a fost grânarul, niște încăperi construite în jurul a două curți interioare, din paie amestecate cu pământ și uscate la soare. Semăna cu un stup de albine dar fagurii nu erau hexagonali ci mai degrabă ovali. Structurii ăsteia de bază am înteles că-i spune ghorfa. In zilele noastre hambarele stau triste și părăsite dar în vremurile lor bune erau burdușite cu alimente și alte bunuri de valoare.

Povestea Anas că în mod tradițional existau alianțe între triburile sedentare de berberi și cele semi-nomade. Nomazii își lăsau bunurile de valoare în grija sedentarilor posesori de Ksour-uri în schimbul protecției. De exemplu, dacă tribul sedentar A avea o înțelegere cu tribul nomad X, iar tribul sedentar B una cu nomazii Y, dacă Y îi atacau pe A puteau fi siguri că vor avea probleme cu X. Complicate sunt legile deșertului …

Șefii de azi ai hambarelor

Ksar Chenini

După mintea mea, cel mai impresionant ksar pe care l-am vizitat a fost cel din Chenini. E și nițel mai bătrân, cele mai vechi structuri datează din secolul al 12-lea. E puțin diferit de Ksar Ouled Soltane pentru că, deși grânarul e plasat tot în vârf de deal, locuințele berberilor sunt construite la baza lui, ca un soi de zid de apărare. Cine ataca ksar-ul din vârf trebuia să fie capabil să treacă mai întâi de apărătorii din vale.

Până s-ajundem însă la ksarul din Chenini am oprit câteva minute la o mică moschee din împrejurimi. Locașul se numește Moscheea celor șapte adormiți. Anas ne-a povestit de o legendă legată de șapte călugări creștini care-au fugit în deșert din pricina persecuțiilor lui Dioclețian și-au adormit timp de câteva sute de ani într-o peșteră. S-a arătat mirat că noi habar n-aveam de o astfel de legendă. Ei bine, peștera din poveste era chiar cea din spatele moscheii.

Cel mai probabil însă, altarul acesta are rădăcini mult mai adânci, de dinainte de creștinism sau islam și o fi fost un loc de pelerinaj ai berberilor din timpuri imemoriale.

Cale de vreo cinci minute de mers cu autocarul de la Moscheea celor șapte adormiți am dat și peste Ksar. A trebuit să facem nițel sport pentru că nu se putea urca în sat decât pe propriile picioare. Din locul în care am pornit urcușul mai că nu-ți venea să crezi că stânca ce se ițea în fața ochilor era precum un cașcaval, mai mult goală pe dinăuntru. După ce ne-am apropiat ne-am lămurit mai bine, păcat că și aici cămările erau abandonate, nu le mai folosea nimeni. Dar a fost impresionantă plimbarea pe străzile vechiului Ksar, te cam lua cu amețeală când priveai în vale.

Și cu asta basta, excursia prin jurul orașului Tataoiune s-a terminat. Se apropia seara așa c-am purces pe drumul de întoarcere spre insula Djerba. În zilele următoare ne-am mai întâlnit cu locuitorii deșertului și cu modul lor auster de viață, în drumul nostru de la est la vest, din Gabes până în Tozeur.

Toujane

În Toujane am ajuns în prima zi a anului 2022. N-am prea multe de povestit despre el pentru că nu l-am admirat mai mult decât vreo cinci minute dintr-un punct de belvedere cocoțat mult deasupra lui. Satul este așezat de-o parte și de alta a unei văi adânci și stă culcușit în spatele unui munte ce-l protejează de nisipurile Saharei. Conform explicațiilor lui Anas este în mod cert un sat berber pentru că numele lui începe cu T (o literă mult folosită în limba amazigh) și, ca mai toate suratele lui, e de genul feminin. Mi s-a părut o sugestie frumoasă – să ajungi acasă, în sat, și te cuibărești în el ca la sânul unei mame.

Agricultură în deșert, pe terase săpate în munte unde se adună ceva apă de ploaie.

Matmata

Următoarea întâlnire cu un sat berber s-a întâmplat puțin mai departe de Toujane, în Matmata, o locație mult mai cunoscută și popularizată printre consumatorii de turism tunisian. Aici am fost poftiți chez Marie, într-o locuință așa numită troglodită.

O casă troglodită este un soi de bordei săpat în pământ, cu o curte interioară din care se deschid mai multe încăperi. Nu are canalizare, apă sau curent electric dar are avantajul de-a fi protejată față de exterior și de a păstra o temperatură constantă în încăperi, indiferent de anotimp sau de ora din zi. Povestea locului spune că până prin anii 1960 autoritățile nu prea aveau habar câtă lume trăia în locuințe de acest fel. Dar, din pricina unor ploi intense care le-au inundat casele și au făcut ca multe dintre ele să se prăbușească, berberii au mers la autorități să le ceară ajutorul. Care a și venit. A fost construită în apropiere o Matmata nouă, cu apă și electricitate și cu impozit la stat. În zilele noastre casele troglodite sunt în marea lor majoritate abandonate, doar turismul le mai asigură unora dintre ele supraviețuirea.

De la Marie am plecat cu un borcănel cu miere. Tare mai sunt curioasă să aflu de ce sunt în stare albinele trăitoare în deșert.

Ksar Ghilane

Prima zi a anului 2022 am încheiat-o apoteotic cu un Jeep Safari în deșert. Deși mi-am jurat în barbă că n-am să mai încerc în viața mea o astfel de experiență (din pricina unui safari cât se poate de enervant din peninsula Sinai, în care am fost izbită în mod constant și sadic de toți pereții mașinii) n-am rezistat ispitei și m-am dus, chit că nu era obligatoriu. Cum era să ajung la marginea Saharei și să nu-i văd dunele unduioase și oaza cea promisă, ascunsă în mijlocul deșertului? Am abandonat așadar autocarul cel comod și m-am îmbarcat în mașina de teren care avea să mă zdruncine prin deșert.

Am făcut vreo două cucuie și de data asta dar a meritat efortul. Ksar Ghilane, oaza răsărită parcă de nicăieri, mi s-a părut foarte frumoasă. Am găsit acolo un izvor cu apă termală ce formează două lacuri limpezi. Mă rog, unul era limpede ca cristalul, celălalt nu prea pentru că era loc de bălăceală. În apropierea oazei am dat peste ruinele unui castru roman pe nume Tisavar, construit la granița de sud a imperiului, pe limes tripolitanus. 

Drumul până la Douz, destinația acelei zile, l-am făcut pe o altă cărare din deșert, într-un amurg cu culori pastelate ce parcă nu se mai termina.

Iacătă și ce-a mai rămas din castrul roman

A doua zi dimineața, în Douz, cine a poftit a fost invitat la o plimbare cu cămila prin deșert. Eu una am declinat această invitație, spre bucuria (sper) a cămilei ce-a rămas liniștită acasă.

În fața noastră se deschidea o nouă zi, în care urma să descoperim un alt ecosistem tunisian, oazele de munte.

În zare, orașul Douz
Una din aceste zâmbărețe trebuie să fi fost cămila pe care urma să ma plimb eu 🙂
Despre AncaHM Articolele 574
Sunt Ulițarnica, adică acea parte a sufletului Mihaelei responsabilă cu zburatul pe covoare fermecate prin cât mai multe cotloane ale Pământului. Dacă sunteți curioși să vedeți lumea prin alți ochi, poftiți de frunzăriți !

Fii primul care comentează

Ceva păreri ... observații ... dojeni ...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.