Persepolis: The Story of a Childhood de Marjane Satrapi
A primit de la mine ⭐⭐⭐★★
Gata! Am reușit de mi-am învins prejudecățile legate de benzile desenate și-am citit și eu primul roman grafic din viața mea. Recunosc, nu sunt deloc obișnuită cu asemenea cărți sau reviste. Oi fi răsfoit și eu, demult de tot, în copilărie câteva, dar atât. Mi-aduc aminte, cam vag ce-i drept, de Arici Pogonici și Luminița. Mi-aduc aminte de Pif le Chien pe care-l citeam doar prin vecini, pentru că n-am reușit vreodată să mă împroprietăresc cu revistele cu pricina. Și-așa s-a născut în capul meu ideea, greșită dealtfel, că benzile desenate sunt destinate doar copiilor.
Prejudecățile mi-au fost spulberate când am dat peste cartea cu numele Persepolis a autoarei de origine iraniană Marjane Satrapi. Când am luat-o în mână pentru prima dată m-a cam speriat mărimea și grosimea ei. Pentru că o luasem cu împrumut, mă temeam că n-am s-o pot înapoia la timp. Dar spaima mea n-a fost întemeiată, paginile se întorceau cu o repeziciune mult mai mare decât am crezut eu inițial, la gândul că mintea și ochii se vor încurca printre desene și comentariile lor.
Cartea este o autobiografie. Începe frumos cu întâmplari din Iranul copilăriei Marjanei. O lume zbuciumată, plină de revoluții, de demonstrații, de lupte politice care se sfârșesc nu de puține ori în închisori și moarte. Poveștile sunt îndulcite oarecum de imaginația unui copil care participă la Istorie cu un suflet ce încă nu înțelege pe deplin urâțenia lumii din jur, iar acest lucru e accentuat de desenele cărții ce reușesc să îmbrace cu mult umor evenimentele tragice. Partea aceasta din povestire mi-a plăcut cel mai mult.
Mai apoi m-am plictisit. Experiențele vieneze ale Marjanei nu m-au prins în mreje, nici istorisirile legate de întoarcerea ei acasă și problemele de reintegrare, nici cele legate de plecarea definitivă în Franța. Povestea și-a pierdut cu totul nuanțele de gri, a devenit întru totul alb-neagră precum șirul nesfârșit al desenelor. O fi de vină moștenirea persană, ce-și imaginează lumea ca o luptă continuă dintre Bine și Rău? Ce nu permite negrului să se decoloreze iar albului să se murdărească nițel? Mie, recunosc, îmi plac istoriile cu multe nuanțe de gri. Nu cred că adevărul e atât de ușor de găsit și nici atât de ușor de înghesuit în tipare omenești. Iar dacă ne străduim foarte tare să rămânem albi, există o foarte mare probabilitate să arătăm negri în ochii altora, ce musai ar dori mai apoi să ne pună la spălat împotriva voinței noastre.
Fii primul care comentează