Numele grecesc originar al Mării Negre va fi fost, conform unei tradiții antice, Pontos Axeinos (Pont neospitalier), atâta vreme cât furtunile năprasnice și curenții înșelători îl înfricoșau pe orice navigator care se aventura să depășească Bosforul. Abia după instalarea grecilor în această regiune Pontul ar fi devenit – spune tradiția – euxeinos (ospitalier). De fapt, așa cum se știe astăzi, axeinos nu era decât o interpretare fonetică și o explicație folclorică a unui cuvânt iranian desemnând negrul. Pentru localnicii de origine iraniană marea era într-adevăr neagră și se pare că de la aceștia derivă numele grecesc, preluat apoi , sub diferite forme, de toți stăpânii succesivi ai regiunii (bizantini, genovezi, turci, etc.), dar și de riverani. Pentru valoarea tradiției, însă, contează mai puțin dacă ea este susținută de datele etimologice decât faptul că, odată deveniți stăpâni ai Mării Negre, grecii au asociat-o cu ospitalitatea.
Istoria românilor – Coloniile grecești din Dobrogea – A.Avram, Gh.Poenaru Bordea
Călătorul care ajunge pe țărmurile Pontului „românesc” și reușește să reziste ispitei de-a face plajă și de-a se bălăci câtu-i ziulica de lungă, ar putea trage o fugă pentru a descoperi ce-a mai rămas din două polisuri grecești mândre altă dată – Histria și Orgame – dar nu la fel de norocoase precum Tomis sau Callatis. Cele două menționate la sfârșit au avut parte de metamorfoze spectaculoase și-au devenit Constanța și Mangalia, de primele pomenite însă s-a ales praful. Doar sopârlele și popândăii se mai bucură de ospitalitatea lor… Și câte un turist rătăcit, bineînțeles.
Histria
În mod tradițional, Histria e considerată a fi un puișor al orașului Milet, polisul ionian de pe coasta, acum turcească, a Mediteranei și a apărut pe lumea aceasta pe la mijlocul secolului al 7-lea înainte de Hristos. Cu 2700 de ani în urmă … greu și de numărat d-apoi de imaginat! Numele i s-ar trage de la Istros, după cum i se spunea Dunării în acele timpuri, de malurile căruia nu era prea departe.
Ce i-o fi mânat pe grecii antici la drum, în acele vremuri îndepărtate și mult mai grele decât cele de azi? Ce zei hapsâni și ce oracole greu de deslușit i-au rupt din locurile lor de baștină și i-au îndemnat să părăsească minunata lor mare albastră pentru a se aventura dincolo de strâmtori, în Pont-ul cel întunecat și friguros, să întemeieze acolo nenumărate apoikia – case departe de-acasă. După unele păreri ar fi fost setea de aventură și înavuțire, după altele supra-aglomerarea orașelor de baștină. Regiunea din jurul Mării Negre trebuie să fi fost tentantă, așa bogată cum era ea în produse mult căutate în lumea mediteraneană. Lemn se găsea din belșug, cele șaisprezece râuri ce se varsă în Marea Neagră erau excepțional de bogate în pește, pe țărmuri trăiau populații care puteau oferi sclavi. Așa se face că la un moment dat Pontul a devenit un soi de mare internă milesiană, cu orașe presărate de-a roata țărmurilor: Aplollonia Pontica – Sozopol de azi, Odessus – Varna de azi, Mesembria – Nesebar, Tyras – Cetatea Albă, sau ceva mai departe: Feodosia în Crimeea sau Sukhumi din Abhazia/Georgia, Trebizond pe coasta turcească … Și Histria rătăcită printre ele.
Orașul a reușit să supraviețuiască cu suișuri și coborâșuri mai bine de o mie de ani, cu mult după ce Miletul-părinte a fost ras de pe suprafața pământului. A căzut rând pe rând sub influența puternicilor zilei, regii Pontului, macedonienii, romanii și a fost distrus abia în secolul al 7-lea d.Hr., de invaziile barbare. Istoricii sunt de părere că la decăderea orașului a contribuit decisiv colmatarea golfului Sinoe. Adio comerț pe mare dacă nu mai exista ieșire la ea.
Vizita mea la Histria n-a fost prea lungă. Ochilor mei neexperimentați le-a fost greu să deslușească straturile succesive ale orașelor ce-au fost Histria de-a lungul unui mileniu. Pietrele fondatorilor veniți din Milet nu le-am găsit deloc, cine știe cât de adânc zac ele îngropate în pământ. Ceea ce poate ghici călătorul zilelor noastre din mulțimea aceea de bolovani, sunt vreo două rămășițe ale unor băi romane și vreo două amprente de basilici. În rest … piatră seacă.
Orgame sau Argamum
Ceea ce-a mai rămas din bătrânul oraș Orgame poate fi găsit astăzi – cam îngropat în bălării – pe promontoriul numit Cap Dolojman, pe malul lacului Razelm (Razim), foarte aproape de Jurilovca. După cum se știe, în antichitate Razelm nu era lac deloc ci un minunat golf la Marea Neagră așa că orașul antic Orgame se bucura de o poziție strategică de invidiat, cu acces ușor la Delta Dunării și aproape de așezările geților băștinași, ce nu iubeau țărmurile ci păstoreau și grădinăreau mai spre interiorul Dobrogei.
Se presupune că Orgame a fost fondat pe la mijlocul secolului al VII-lea î.Hr., tot de niscaiva milesieni, dar mai bătrâni cu o generație față de cei din Histria. Nu se știu prea multe lucruri despre această așezare. Numele Argamum apare într-o inscripție descoperită la Histria, un decret din 100 d.Hr. dat de către Manius Laberius Maximus, guvernatorul Moesiei Inferior care confirmă limitele teritoriului histrian. Decretul prevedea că hotarul de nord al teritoriului Histriei se învecina cu domeniul orașului Argamum. Orașul a reușit să supraviețuiască până în secolul al XI-lea d.Hr. după care a fost complet abandonat.
La data vizitei mele Orgame era într-adevăr părăsit de toată lumea, și cea antică și cea contemporană. Am găsit ruinele invadate de bălării și, recunosc, n-am priceput mare lucru din cele văzute. Dar liniștea desăvârșită din jur și priveliștea ce se deschidea de pe Cap Dolojman a mai compensat din off-ul meu. Să nu mai vorbim de cele două pupeze certărețe, pe care nu le-am convins defel să stea la pozat.
Enisala
Pentru ca revenirea din antichitate în contemporaneitate să fie mai blândă, după ce-a vizitat Histria și Orgame călătorul zilelor noastre ar putea poposi nițel și la Cetatea de la Enisala. Ar fi recomandat să ajungă acolo pe la asfințit, când soarele dogorește mai puțin, colorând plăcut ruinele acelea sterpe.
Ceea ce mai găsim noi în vârf de deal sunt ruinele unei fortărețe medievale ridicată de prea-puternica Rebublică Genova, pe vremea când deținea monopolul comerțului la Marea Neagră. În acele vremuri cetatea se numea Bambola sau Pampolo. Nu era cine știe ce fortăreață importantă ci, se presupune, un soi de punct de popas al caravelelor ce se îndreptau spre Caffa Crimeii.
După căderea Constantinopolelui și izgonirea genovezilor de către turci cetatea și-a schimbat și stăpânii și denumirea – a devenit Yeni-Sale, adică Satul Nou pe turcește, împrumutând pesemne numele de la localitatea în preajma căreia se afla. A mai dus-o până prin secolul al 17-lea, când a fost complet abandonată.
Duși sunt grecii, duși sunt și genovezii, navigatori care au poposit pe țărmurile Mării Negre dar care stăteau cu ochii îndreptați mai mult spre mare și mai puțin spre uscat. N-a rămas mare lucru de pe urma lor, doar câteva ruine pe care noi, românașii fară pic de vână de matelot, le vizităm așa … mai răruț, că-i mai drăguț.
Cam atât despre partea „istorică” al unui sfârșit de săptămână în Delta Dunării.
Fii primul care comentează