Parrot and Olivier in America de Peter Carey
A primit ⭐⭐⭐⭐★
Pentru că Oscar și Lucinda mi-a deschis apetitul pentru proza lui Peter Carey, mi-am luat inima în dinți și am atacat o nouă carte scrisă de acest autor atât de prețuit în lumea anglo-saxonă – a câștigat de două ori Booker Prize, performanță pe care nu mulți autori au atins-o și a ajuns de alte două ori pe lista scurtă a aceluiași prestigios premiu. Zic că mi-am luat inima în dinți pentru că de data asta m-am hotărât să încerc o lectură în limba engleză. Deși sunt convinsă că mi-au scăpat multe subtilități ale textului, lectura mi-a făcut o mare plăcere, și la sfârșit am considerat că a meritat efortul.
Personajele principale ale cărții sunt pe de o parte, Oscar Olivier de Clarel de Barfleur de Garmont, un aristocrat veritabil cu un arbore genealogic ce cobora până la merovingieni, a cărui familie stăpânea un castel adevărat din Normandia, un (aparent) răsfățat al sorții, crescut și educat în cel mai pur spirit iluminist. Pe de altă parte, John Larrit zis și Parrot, era un englez amărât, născut și crescut în extremitatea cealaltă a societății secolului al XVIII-lea, fiul unui zilier ce abia își ducea traiul, orfan și lovit de soartă, așadar departe de privilegiile aristocratice de care s-a bucurat Olivier. Cei doi se vor întâlni pe la jumătatea cărții când soarta îi va aduce împreună și-i va trimite în America. Scopul oficial al călătoriei era ca Olivier să inspecteze penitenciarele americane și să scrie un raport pentru guvernul său, iar Parrot trebuia să-i fie secretar. În realitate părinții lui Olivier doreau să-și îndepărteze unicul fiu de spectrul ghilotinei ce le-a terorizat tinerețea și care părea că reînvie în revoluționarul an 1830. Parrot era servitorul, spionul și omul bun la toate ce trebuia să-i poarte de grijă tânărului aristocrat puțin obișnuit cu greutățile.
Care e subiectul principal al cărții, pe lângă narațiunea ce-și vede nestingherită de drum, fără mari surprize, fără mari aventuri? Nu este nici o radiografie a societății franceze, nici o descriere a tinerei democrații americane, este doar părerea lui Olivier și a lui Parrot despre aceste lucruri. Două păreri complet diferite, relatate pe rând de-a lungul întregii cărți când de unul când de celălalt. La început lumile celor doi erau tangențiale, nu de puține ori ducând la conflicte. Încetul cu încetul însă, atinși parcă de spiritul democrației, cei doi ajung să se prețuiască și chiar să se împrietenească. America reușește să-i vrăjească pe amândoi. Olivier s-a lăsat amețit, cum se putea altfel, de frumusețea vikingă a unei tinere americance mai mult decât de beneficiile și contradicțiile democrației pe care dealtfel o analiza cu cea mai sinceră curiozitate. Poveștile lui de dragoste nu au avut un sfârșit fericit. Tânăra americancă iubea mai mult titlul său nobiliar iar lui îi era frică să o aducă în mijlocul familiei sale care nu ar fi acceptat-o niciodată. Nu-i era de loc pe plac nici domnia majorității, nivelatoare și ucigătoare a unei elite intelectuale a cărui reprezentat se considera. Lui Parrot în schimb America i-a priit, el a profitat din plin de noile libertăți și-a abandonat statutul de servitor pentru unul de antreprenor, a reușit să-și întemeieze o familie și să aspire la o viață prosperă. La sfârși cei doi se despart. Olivier se întoarce în Franța pentru a scrie o carte mult mai cuprinzătoare despre experiențele lui americane, nu doar despre penitenciare. Parrot rămâne în noua sa patrie să-și construiască un nou destin.
Ce-am mai aflat eu după terminarea cărții a fost că în spatele lui Oscar Olivier de Clarel de Barfleur de Garmont se ascundea de fapt un personaj real și celebru, Alexis-Charles-Henri Clérel de Tocqueville. Dar cum viața personajului real este o altă poveste, am să vă las să o descoperiți singuri. Nu știu însă dacă se ascunde cineva în spatele lui Parrot. Însoțitorul real a lui Tocqueville în America a fost tot un aristocrat Gustave de Beaumont.
Ce mi-a plăcut mie la această carte? Mi-a plăcut mult umorul ce se ivea în aproape fiecare pagină. Mi-au plăcut mult metaforele neașteptate, asociațiile de imagini și idei ce reușeau să mă surpridă – în modul cel mai plăcut bineînțeles. Aș fi apreciat o concluzie finală a cărții puțin mai accentuată, după părerea mea ar fi meritat insistat puțin mai mult asupra neajunsurilor democrației. În fond vremurile pe care le trăim noi acum, seamănă puțin cu cele ale lui Olivier de la începutul secolului al XIX-lea. Și societatea noastră pare să-și caule alte reguli după care să se reașeze. Pe vremea lui Parrot și a lui Olivier democrația își trăia prima tinerețe, avea tot viitorul în față. În vremurile noastre parcă a început să dea semne de îmbătrânire. Oare pe noi ce viitor ne așteaptă?
Fii primul care comentează