Medeea. Glasuri – Christa Wolf

Medeea. Glasuri de Christa Wolf
A primut de la mine 4 din 5 steluțe

A fost odată ca niciodată o vrăjitoare pe nume Medeea, care a făcut un păcat intolerabil, și-a ucis pruncii. Așa a ajuns povestea până la noi. Curățată de context, de glasuri, de nuanțe. O propoziție suficientă ca să închidă orice discuție.

Doar că Medeea n-a fost dintotdeauna această siluetă monstruoasă. În tragedia lui Euripide, ea nu e o lecție morală, ci un prag. Fapta ei nu e explicată și nici scuzată, dar nici redusă la vină. Când lumea oamenilor nu mai știe ce să facă cu ea, zeii o scot din joc. Carul lui Helios, ce o ridică la ceruri la sfârșitul piesei, nu o absolvă, ci recunoaște că de aici înainte judecata omenească nu mai ajunge. Ce se întâmplă cu Medeea mai departe nu mai e treaba muritorilor.

Lucrurile se simplifică brutal la Seneca. Medeea devine exemplu negativ, pasiune dezlănțuită, exces. Nu mai e o figură tragică, ci un avertisment cu ce s-ar putea întâmpla dacă lumea nu ar fi guvernată de lege și ordine. În timpurile ce vor urma povestea se stabilizează: vrăjitoarea, femeia periculoasă, abaterea care trebuie condamnată. Renașterea și secolele următoare nu mai au răbdare pentru forme de libertate care nu pot fi disciplinate.

Și uite că, în secolul XX, apare o scriitoare germană, Christa Wolf, care se hotărăște să-i răstălmăcească povestea cu totul. Medeea nu mai e vrăjitoare, nu mai e irațională și isterică, ba nici măcar nu și-a ucis pruncii. Este o femeie inteligentă și nesăbuit de independentă, prinsă într-o lume care funcționează prin explicații, transfer de vină și tăcere organizată. Din lumea aceasta lipsesc cu totul carele lui Helios și balaurii. Rămân doar izolarea și alungarea din cetate.

În romanul Christei Wolf, povestea Medeei nu ne este spusă dintr-o singură perspectivă, ci pe bucăți, prin intermediul unor glasuri. Fiecare glas aparține unui personaj și, în același timp, unei tipologii umane ușor recognoscibile. Niciunul nu deține adevărul întreg. Fiecare spune doar partea adevărului pe care o înțelege sau o poate duce.

Unul dintre aceste glasuri este chiar al Medeei, prințesa din Colchida care l-a ajutat pe Iason să fure Lâna de Aur de la tatăl ei. În lectura lui Christa Wolf, Medeea nu pleacă pentru că ar fi orbită de dragoste, ci pentru a fugi dintr-o lume care se destramă. Colchida nu mai e un loc sigur, ci unul în care violența, sacrificiul și minciuna au devenit deja structurale. Plecarea ei nu e un gest romantic, ci unul de supraviețuire.

Iason are propriul lui glas. Este vocea eroului reușit, a celui care beneficiază de pe urma unui sistem fără să-l înțeleagă pe deplin. Nu e crud, dar nici lucid. E adaptabil, ambițios și ușor de folosit, precum politicianul zilelor noastre. Succesul lui nu vine din înțelegere, ci din conformare.

Pe Agameda o roade invidia până la os și vorbește din poziția inteligenței adaptate. Ea vede mecanismele, știe adevărul, dar alege să-l transforme în avantaj personal, călcând pe cadavre. Nu e victima sistemului, ci una dintre rotițele lui cele mai eficiente. Câștigă stabilitate și siguranță, dar cu prețul omeniei.

Akamas reprezintă glasul puterii invizibile, al serviciilor secrete din zilele noastre. Nu apare în prim-plan, nu e erou și nu e victimă. E administratorul continuității, omul care se asigură că povestea oficială rămâne coerentă și că vina e mereu mutată acolo unde trebuie. Nu creează minciuna, dar o face funcțională.

Leukon este glasul omului „de bună-credință”. Astronomul, raționalul, cel care crede în fapte, dovezi și explicații rezonabile. El nu e parte a conspirației și nici nu profită direct de pe urma ei, doar o privește cu dezgust de pe margine. Se retrage în profesia lui încercând să scape de mizeriile din jurul lui până când și stelele i se arată lipsite de sens.

Glauke este glasul fragilității psihice. Cunoaște adevărul sau măcar îl bănuiește, dar nu îl poate accepta. Conștiința îi cere să vadă și să uite în același timp. Incapabilă de această amnezie funcțională, Glauke se rupe pe dinăuntru. Nebunia ei nu e o deviație individuală, ci reacția unui psihic prea slab pentru minciuna structurală a cetății. E tot o victimă deși nu e sacrificată direct pe altar.

Din toate aceste glasuri se conturează o realitate extrem de dură și de exactă, spusă fără menajamente. Genul de realitate pe care poate doar o scriitoare germană precum Christa Wolf o poate formula atât de rece și de necruțător. Povestea te prinde, dar te și cutremură puțin. Nu prin violență explicită, ci prin claritate.

După ce am terminat lectura, m-am întrebat, ca de obicei, ce-o fi vrut să spună autorul. Una dintre interpretările posibile ar fi aceea că romanul descrie, în cheie mitică, trecerea de la o lume veche, asociată cu ciclurile naturii și cu o ordine matriarhală, la o lume nouă, patriarhală, organizată în jurul legii, al puterii și al sacrificiului ascuns. Medeea ar aparține, prin urmare, unei societăți care nu mai are loc, iar eliminarea ei nu e un accident, ci o necesitate structurală.

O altă interpretare, la fel de plauzibilă, e că această poveste vorbește despre lumea noastră. O lume profund ipocrită, care preferă adesea să-și bage capul în nisip, ca struțul, și să-și mute propria vină în spinarea altuia. O lume în care hoțul strigă hoții. Fiecare glas ne sună familiar în ureche, cu propria lui politică recognoscibilă, cu propriile adevăruri și limite, dar care, adunate, dau naștere unei minciuni colective.

Poate că forța romanului stă tocmai aici: nu oferă o morală și nu propune o soluție. Lasă cititorul să audă corul și să înțeleagă singur ce fel de lume se vede din el. Gândul meu s-a dus spre una care funcționează, care se justifică și care merge mai departe, dar cu un preț pe care nu mai vrea să și-l amintească.

+3

0