Uriasul ingropat de Kazuo Ishiguro
A primit de la mine ⭐⭐⭐⭐★
Aceasta este ultima carte pe care a scris-o Kazuo Ishiguro ( deocamdată ). Unii critici sunt de părere ca e un experiment îndrăzneț și nu prea reușit, alții sunt mai îngăduitori.
Mie mi-a plăcut povestea aceasta ce vine dintr-un ev mediu îndepărtat și nebulos al unei Anglii ce încă nu era Anglia. Ce era doar un tărâm al britonilor ce jeleau moartea regelui Arthur, cel cu Masa Rotundă, ce încercau să reziste invaziilor anglo-saxonilor. O lume în care dragonii și căpcăunii trăiau printre oameni, în care vrăjitorii mai puteau arunca farmece asupra lumii, iar cavalerii neînfricați încă mai îndrăzneau să ducă la bun sfârșit, de unii singuri, misiuni deosebit de periculoase.
Se făcea că peste această lume plutea un fel de “Ceață” ciudată, un fel de duh ce-i făcea pe cei aflați sub influența lui să uite o grămadă de lucruri, mai ales din acelea petrecute de demult. Uitate erau iubirile și trădările personale, uitate erau războaiele nimicitoare, masacrele ce s-au petrecut între comunități.
Personajele principale ale cărții sunt doi bătrâni aflați aproape de sfârșitul vieții, Axl și Beatrice, care s-au hotărât să plece în călătorie spre satul fiului lor. În drumul lor îi întâlnesc pe bravul saxon Wistan și pe nobilul cavaler briton Sir Gawain. Primul dintre ei avea misiunea de a îndepărta Ceața, celălalt de a o menține. Și mai întâlnesc cei doi bătrâni niște barcagii ciudați ce-aveau să-i ducă și pe ei pe-o insulă Avalon din mijlocul mării. Doar că pentru a-i trece apa într-aceeași barcă, cu scopul de-a rămâne împreună pentru eternitate, acești Caroni nu cereau un bănuț ci o dovadă a iubirii adevărate dintre cei doi. Un test care ar fi putea fi trecut mai ușor dacă Ceața s-ar fi risipit și amintirile ar fi revenit. Sau poate nu.
Un cititor mai optimist decât mine, ar putea spune că sfârșitul poveștii a fost unul fericit. Dar eu, care văd mai întotdeauna partea goală a paharului, am rămas cu gustul amar al despărțirii celor doi și cu gândul la războaiele ce-aveau să izbucnească din nou între britoni și saxoni.
Provocarea pe care ne-o aruncă această carte e să răspundem la întrebarea: oare cum e mai bine, ce-ar trebui să alegem? Să uităm un trecut rău, ce ne-a umplut de durere și mânie? Sau să ni-l asumăm, să rămânem conștienți de el, cu tot riscul ca iertarea noastră momentană să fie superficială și să putem oricând s-o luăm de la capăt cu răzbunările, cu răutățile.
Poate că Dumnezeu se rușinează atît de tare de noi, de ceva ce-am făcut, că-și dorește să uite. Și așa cum i-a spus străinul lui Ivor, atunci cînd Dumnezeu nu-și amintește, nu-i de mirare că nici noi n-o putem face.
☙☙☙
-Spune-mi prințesă, îl aud zicând (pe Axl). Te bucuri că s-a risipit ceața?
-S-ar putea să aducă grozăvii în țara asta. Dar pentru noi s-a risipit la timp.
-Mă întrebam, prințesă. Oare e posibil ca dragostea noastră să nu fi ajuns niciodată atît de puternică pe parcursul anilor, dacă ceața nu ne-ar fi lăsat fără amintiri așa cum a facut-o? Poate că asta a permis vechilor răni să se vindece.
Fii primul care comentează