Rămăşiţele zilei de Kazuo Ishiguro
Ce-a primit de la mine ⭐⭐⭐⭐⭐ pentru a doua oară.
Am mai citit cartea acum câțiva ani, după ce i-am văzut pe Anthony Hopkins și Emma Thompson pe post de Stevens și Miss Kenton în filmul cu același nume. Filmul ca filmul, cartea însă mi-a plăcut mult mai mult, și acum ca și atunci.
Mi-a plăcut subtilitatea, delicatețea cu care ne-au fost dezvăluite întâmplări din ce în ce mai complicate, atât cele din viața personajelor cât și cele ale societății în care trăiau. Am aflat povești de dinaintea celui de-al doilea război mondial când încă se trăgeau tot felul de sfori diplomatice și când nu era încă decisă calea pe care o va lua tăvălugul istoriei. Am aflat povești despre idealuri sfărmate și despre bune intenții care au pavat drumul spre iad.
L-am îndrăgit pe scorțosul super-majordom Stevens și i-am urmărit cu maxim interes mărturisirile. Dar tare aș fi vrut să-l pot întrerupe, să-l prind de umeri și să-l zgâlțâi, să-l fac să se trezească din visul lui amăgitor. Să-i strig până mă aude că nu e cazul să se ia în serios atât de tare, că viața înseamnă mult mai mult decât munca pe care o făcea. Să-l fac să înțeleagă că ar trebui să fie mai îngăduitor cu sine însuși, că ar trebui să-și prețuiască și slăbiciunile, că n-ar trebui să se mai refugieze după armura strălucitoare de „demnitate”, de „importanță” ce i-a devenit mai mult închisoare decât apărătoare. Bine măcar că s-a hotărât să ia lecții de tachinare pentru a-i fi pe plac noului stăpân american.
Dar eu, fiind doar un amărât de cititor și nu un personaj demn de-a intra în poveste, m-am mulțumit cu lectura și, de ce nu, m-am mulțumit să-mi adresez aceleași sfaturi mie însămi.
Deoarece eram, așa cum am spus, o generație idealistă, pentru care problema nu era numai cît de bine îți puneai în valoare dibăcia, cît mai cu seamă în ce scop o făceai. Fiecare nutrea dorința de a-și aduce o contribuție cît de mică la crearea unei lumi mai bune și își dădea seama că, din punctul de vedere al profesiei, cea mai sigură cale de a face așa ceva era să îi servească pe gentlemenii iluștri ai timpurilor noastre, cărora le fusese încredințată soarta civilizației.
☙☙☙
Ce e „nedemn”, ce e reprobabil într-o asemenea atitudine? Cum poate fi cineva învinuit cît de puțin fiindcă, de exemplu, trecerea timpului a dovedit că eforturile lordului Darlington au fost greșit îndrumate și chiar ridicole? În toți anii în care l-am slujit, dânsul și numai dânsul a cântărit probele și a hotărât că era bine să procedeze așa cum a procedat, pe cîtă vreme eu m-am mulțumit să mă ocup, și am făcut-o așa cum trebuia, de problemele ce țineau de competența mea profesională. Iar din punctul meu de vedere, mi-am îndeplinit îndatoririle cît am putut mai bine, ba chiar la un nivel pe care mulți l-ar considera „de primă mână”. Nu am nici o vină dacă viața și activitatea înălțimii sale au ajuns să fie considerate în cel mai bun caz o regretabilă pierdere de vreme și e total lipsit de sens să încerc vreo părere de rău sau vreun sentiment de rușine în ceea ce mă privește.
☙☙☙
Pentru mulți oameni, seara este într-adevăr partea cea mai plăcută a zilei… Ce rost are să ne întrebăm necontenit ce am fi putut sau nu să facem ca să controlăm drumul pe care a pornit viața noastră? Firește că e suficient că încercăm … să ne aducem o contribuție mică, dar care să însemne ceva cu adevărat și demn. Iar dacă unii dintre noi sunt pregătiți să sacrifice multe lucruri în viață ca să-și îndeplineasco aceste aspirații, firește că, oricare ar fi rezultatul, acest fapt în sine constituie un motiv de mândrie și mulțumire.
Fii primul care comentează