Pe când mă pregăteam să plec în Japonia n-am avut deloc intenția să citesc atâtea cărți de Kazuo Ishiguro – autor englez totuși, cu tot numele lui nipon – ci doar pe cele care se încadrau în planul inițial, de pregătire a viitoarei excursii în Japonia, așadar cărți cu subiect „japonez”. Dar nu mi-a ieșit pasiența, pentru că … ( pe cine să dau vina oare ? ) lui Bookster.ro i-a luat aproape o săptămână până să-mi aducă Un artist al lumii trecătoare. Iar eu, fiind în pană de lectură în acel moment, am scotocit prin bibliotecă și-am descoperit alte două cărți de același autor, pe care am hotărât să le (re)citesc, așa pentru încălzire 🙂 . Rezultatul a fost c-am căzut definitiv și irevocabil sub vraja scrierilor lui Kazuo Ishiguro și nu m-am mai putut opri.
Am început cu …
Pe când eram orfani de Kazuo Ishiguro
care a primit de la mine ⭐⭐⭐⭐★
În această carte l-am cunoscut pe Christopher Banks, un detectiv devenit celebru, care mi-a povestit despre încercarea lui de-a salva lumea de la pieire înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial. După cum bine știm nu i-a reușit mare lucru. Nu i-a reușit nici operațiunea de salvare a părinților lui, pe care-i credea ostatici în Shanghai. Părinții îi fuseseră răpiți de mafia chinezească pe când el era doar un copil, din pricină că au dorit și ei la rândul lor să salveze lumea, împotrivindu-se celor ce se îmbogățeau din traficul cu opiu din China.
Christopher, cel de la începutul cărții părea un tânăr serios, pătruns până în măduva oaselor de importanța misiunii sale. Un tânăr orfan ce-a reușit să depășească trauma copilăriei – dispariția ambilor lui părinți – și a ajuns să-și câștige o faimă binemeritată în meseria lui, mărturie fiind nenumăratele cazuri rezolvate. Un mic Hercule Poirot.
În timpul aventurilor sale o întâlnește pe Sarah, un alt orfan cu o misiune autoimpusă. Ea plecase la vânătoare de soți bogați și celebri nu din snobism sau vanitate, ci doar din dorința de a deveni femeia puternică din spatele unui bărbat puternic. La un moment dat, destinele celor doi par a se contopi, dar până la urmă n-a fost să fie.
Încrederea mea în Christopher Banks a început să pălească însă pe măsură ce mă afundam mai adânc în poveste. Oare câtă încredere puteam avea în vorbele lui ? Oare cât de groși îi erau ochelarii prin care privea lumea, cât de colorați, cât de distorsionanți ? Misiunea pentru care lupta cu încrâncenare era pentru binele general sau era doar o încercare de a-și rezolva propriile traume sufletești. Oare cât de îndepărtată era versiunea lui asupra evenimentelor față de a celorlalți ? Oare să fi fost chiar mama lui bătrânica pe care a vizitat-o la Hong Kong ?
Christopher Banks cel de la sfârșitul cărții pare că și-a regăsit liniștea. E un bătrânel ce s-a retras din activitate, ce-a hotărât să se bucure de restul zilelor sale alături de Jennifer, un alt copil orfan pe care odată demult, s-a hotărât să-l ia sub aripa lui ocrotitoare. Christopher Banks cel de la sfârșit se gândește cu nostalgie și seninătate la vremurile de demult … pe când era orfan.
Iar eu, cea de la sfârșitul cărții, n-am putut să nu stau să-mi pun întrebări asupra propriilor ochelari prin care mă zgâiesc la lumea ce mă înconjoară. Or fi ei foarte diferiți de ai celorlalți?
Desigur, n-am încetat să cred că sarcina de a distruge răul care apare sub cele mai înșelătoare fețe, fiind deseori pe punctul de a scăpa neobservat, este o misiune crucială și sacră.
☙☙☙
Noi, copiii, a zis el, suntem ca șnurul care leagă șipcile. Un călugăr japonez i-a spus asta odată. De multe ori nu ne dăm seama, dar noi, copiii, suntem cei care unim, nu doar familia, ci întreaga lume. Dacă nu facem ce trebuie, șipcile cad și se împrăștie pe podea.
☙☙☙
Senzația mea este că, atunci când vorbește de acel sens al misiunii și despre inutilitatea de a încerca să o eviți, se gîndește în egală măsură la mine și la ea. Poate că unii pot trece prin viață scutiți de asemenea griji. Dar soarta celor ca noi este să înfruntăm lumea ca niște orfani, alergând ani în șir după fantomele părinților noștri dispăruți.
Fii primul care comentează