Amintirea palidă a munților de Kazuo Ishiguro
A primit de la mine ⭐⭐⭐⭐★ cu toate că mi-a lăsat ditamai bolovanul pe suflet.
La fel ca în majoritatea cărților lui Kazuo Ishiguro, numai jumătate din poveste se citește de pe hârtie, cealaltă jumătate e ascunsă printre rânduri, e doar sugerată cu multă delicatețe.
Până să ajung la ultimele pagini ale cărții am avut impresia că citesc povestea melancolică a lui Etsuko despre amintiri de demult, din vara pe care a petrecut-o împreună cu Sachiko și fiica acesteia, Mariko, în Japonia.
Etsuko, cea care ne împărtășește amintirile ei, se aproprie de apusul vieții. Trăiește acum singură în Anglia, este văduva unui englez cu care are o fiică Niki, și se străduiește să se împace cu sinuciderea fiicei mai mari, Keiko.
Etsuko cea din amintirile japoneze locuia la Nagasaki, era măritată cu primul ei soț – un japonez dedicat sută la sută muncii, care n-o prea băga în seamă – și era însărcinată. Mai apropiat sufletește părea a-i fi socrul, un fost profesor ce-a primit-o în propria casă după ce bomba o lăsase orfană. Întâmplarea a făcut ca aproape de locul în care locuia Etsuko să se aciuiască provizoriu o altă tânără, Sachiko, iar cele două tinere să se împrietenească. Sachiko avea o legătură amoroasă (și nu prea oficială) cu un american și dorea să plece în America împreună cu fiica ei, pentru a o lua de la capăt departe de ororile războiului și de restricțiile pe care societatea japoneză le impunea femeilor. Partea proastă era că lui Mariko nu-i plăcea nicicum americanul și nu era de acord cu hotărârea mamei ei. Dar cui îi pasă de ceea ce vor copiii?
Bolovanul de pe sufletul meu a aterizat în momentul în care mi-am dat seama că Sachiko nu e altcineva decât Etsuko, iar Mariko este Keiko. Alegerile au fost făcute, viața a fost trăită cum s-a putut, dar polițele au ajuns la scadență. Trist, al dracului de trist.
Niki este un copil plin de afecțiune din multe puncte de vedere. Nu venise doar ca să vadă cât de afectată fusesem de vestea morții lui Keiko. Venise în numele unei misiuni. În ultimii ani își asumase menirea de a studia cu admirație anumite aspecte din trecutul meu, iar acum era pregătită să-mi spună că lucrurile nu se schimbaseră, că nu trebuie să regret în nici un fel soluțiile pe care le alesesem odinioară. Pe scurt, ca să mă asigure încă o dată că nu eram răspunzătoare de moartea lui Keiko.
Fii primul care comentează