Prima zi plină tunisiană am încheiat-o pe insula Djerba, aflată în sudul țării, într-un golf mediteraneean numit Gabes, nu departe de granița cu Libia. Am ajuns acolo chiar la apusul soarelui parcurgând cordonul ombilical ce-o leagă de continent, El Kantara, o șosea construită peste un vechi drum roman. Urma să petrecem pe insulă trei nopți mari și late, răsfăț de care n-am mai avut parte în timpul acestui concediu.
Se cunoaște încă de pe timpul lui Homer faptul că insula Djerba e numai bună pentru o relaxare perfectă. In Odiseea se povestește că aici trăiau lotofagii, mâncătorii de lotus ce l-au poftit și pe Ulise la masă, de s-a relaxat bietul de el timp de câțiva ani și-a uitat unde era Itaca. Noi n-am fost tratați cu asemenea delicatese la hotelul simandicos la care am fost cazați dar ne-am bucurat totuși de micul intermezzo de la desfăcut și făcut bagaje. Hotelul era amplasat chiar pe malul mării, bun prilej pentru a admira răsăritul de pe plajă. Mai avea și o minunată grădină interioară în corpul de clădire în care eram cazați, cu tot ceea ce-i trebuia unei veritabile grădini persane: cele patru râuri ale paradisului, portocali și palmieri sub cupole. Seara se adunau prin copaci o mulțime de vrăbii ce făceau un scandal monstru dimineața. Nu mi-a trebuit ceas deșteptător în Djerba. În acest hotel i-am spus la revedere anului 2021 și un bun găsit anului 2022.
Deși am prins vreme frumoasă cu temperaturi peste 20°C nu era vreme de plajă. În prima zi am făcut o incursiune până la Tataoiune, în ținutul berberilor, excursie inclusă în program. A doua zi am optat pentru o opțională care ne-a plimbat de-a roata insulei Djerba, excursie al cărui itinerariu am să-l înșir aici.
Guellala
Primul loc în care am oprit a fost satul orarilor din Djerba, Guellala pe numele lui, unul dintre puținele sate tunisiene în care se mai vorbește un dialect berber.
Am fost poftiți aici într-un atelier ce părea mai degrabă o mică fabrică de ceramică. Ni s-a arătat puțul adânc de vreo 80m din care se extrăgea argila, apoi am aflat modul în care e prelucrat lutul. După care olarul s-a așezat la roată și ca prin minune a fabricat vreo trei ceșcuțe. Am fost invitați să ne încercăm și noi puterile dar n-a îndrăznit nimeni să se facă de râs, bineînțeles. La sfârșit am trecut pe la cuptoare unde ni s-a spus că aici se termina treaba bărbaților. Ornamentarea oalelor era treaba femeilor.
După care am fost poftiți la shopping. Vedeta incontestabilă a magazinului a fost o cămilă de lut în care puteai prepara cappuccino. Pe-o gaură turnai laptele, pe altă gaură cafeaua, zgâlțâiai cămila și din bot ieșea apoi cappuccino. Iar dacă dorea careva să afle secretul aparaturii n-avea decât să cumpere două cămile: pe una s-o spargă pentru a afla ce se ascunde înăuntru iar pe ce-a de-a doua ca s-o păstreze amintire.
Sinagoga El Ghriba
Punctul doi pe ordinea de zi a fost o oprire la cea mai veche sinagogă din Tunisia, El Ghriba pe numele ei. Legenda spune că această sinagogă a fost înființată în anul 586 î.e.n, după ce Nabucodonosor a cucerit Ierusalimul și a distrus Templul. Se povestește că un grup de leviți conduși de Marele Preot au reușit să scape și s-au refugiat pe insula Djerba aducând cu ei o piatră din Templul lui Solomon. Cu timpul în jurul sinagogii întemeiate de ei s-au strâns mai multe comunități de evrei, în două cartiere: Hara Kabira, considerat a fi al evreilor israeliți și Hara Seghira, cartierul mai mic al evreilor expulzați din Spania după Reconquista.
În zilele noastre, sinagoga din Hara Seghira, sau Er Riadh după numele musulman, e loc de pelerinaj. Clădirea nu e mare, nici foarte impresionantă dar atrage lumea prin legenda ei și prin pietroiul ce-i stă la temelie. Trebuie să te descalți când pășești în sala principală, femeile sunt invitate să-și acopere capul iar bărbații să-și pună o kipa. Toată lumea e invitată să-și lase obolul de câțiva bănuți.
Hara Seghira sau Er Riadh
Din puctul meu de vedere, cea mai pitorească parte a opționalei noastre a fost plimbarea prin cartierul Hara Seghira a.k.a. Er Riadh, pe cărări întortocheate, printre case albe mâzgâlite cu graffiti. Operele de artă au început să apară pe fațadele pătrățoase ce semănau perfect cu niște coli albe de hârtie începând cu anul 2014. La acea vreme a avut loc aici un eveniment organizat sub auspiciile Galerie Itinerrance de Paris, specializată în artă stradală. Evenimentul s-a numit Djerbahood și în pe perioada lui au fost desenate 250 picturi murale. Povestea Anas că la început bărbații din Er Riadh s-au opus proiectului dar femeile au sărit în apărarea artiștilor. Și mare dreptate au avut. Cum altfel devenea cartierul lor punct de maxim interes turistic? Din păcate, multe din capodoperele de atunci au fost spălate de intemperii dar artiștii răsar ca ciupercile după ploaie și continuă să colorează perpetuu pereții.
Houmt Souk
Ultimul punct de pe ordinea de zi a fost vizita în capitala comercială a insulei, în orășelul Houmt Souk, construit deasupra unei vechi așezări romane pe nume Gerba sau Girba. N-am făcut prea multe lucruri aici. M-am afundat în souk (adică piață) și i-am dat ocol de câteva ori până am obosit. Undeva aproape, pe malul mării, aș fi putut admira mai de-aproape (nu din autocar) o cetate, dar nu m-am învrednicit să mă duc până acolo. Am eșuat în piața principală, la o terasă, pentru a mă reface cu un jus d’orange, în așteptarea orei de întoarcere la hotel.
Despre Djerba se mai povestește că în vremurile de glorie ale corsarilor musulmani, ce făceau ravagii în Mediterana în secolele 15-16, insula ar fi fost pusă la un moment dat la dispoziția piratului șef, Khayr al-Din supranumit și Barbarossa, cel care a ajuns până la urmă amiral al flotei turcești și a pus serios umărul la integrarea Tunisiei în Imperiul Otoman. Dar numele lui n-a fost pomenit deloc.
Cam atât despre insula Djerba.
Fii primul care comentează