Cassandra – Christa Wolf

Cassandra de Christa Wolf
A primit de la mine, cu chiu cu vai,  1 din 5 steluțe

Pentru că mi-a plăcut Medeea de Christa Wolf, m-am apucat să citesc și Cassandra, curioasă să văd ce fel de demitizare îi rezervă și ei. S-a dovedit a fi o greșeală. Cartea m-a iritat de la cap la coadă.

Pe scurt, Cassandra repovestește Iliada dintr-o perspectivă exclusiv omenească: fără zei, fără eroi, fără idei mărețe. Cassandra nu mai este Cassandra. Nu mai e profetul certitudinii necrezute, ci o conștiință modernă care ezită, explică, moralizează și, mai ales, murdărește. În locul tragediei rămâne comentariul, în locul verticalității apare resentimentul, iar în locul destinului o psihologie măruntă, de coridor.

Ahile e redus la o brută fără gând și fără simțire, care ucide în stânga și-n dreapta pentru că nu știe ce altceva să facă cu viața lui. Agamemnon e un impotent plin de ifose, care își sacrifică fiica de frica gurii lumii. Hector devine băiatul mamei, infantilizat până la caricatură. Paris e un crai nesătul, orbit de femei. Și tot așa. Nimeni nu scapă fără să fie târât în noroi.

Eroii nu sunt desființați printr-o înțelegere tragică, ci prin etichete. Nu mai rămâne nimic din tensiunea dintre vină, putere și destin. Doar o egalizare în jos, confortabilă pentru conștiința modernă și devastatoare pentru mit.

Dar dezamăgirea nu trebuie să fie murdară. Poți privi prăbușirea fără să cobori lumea în derizoriu. Poți accepta pierderea fără să arunci cu lături în stânga și în dreapta. Tragedia nu e bârfă, iar luciditatea nu e o scuză pentru aducerea lumii în derizoriu.

Am citit cartea aceasta cu mare efort iar la sfârșit, recunosc, cam pe diagonală. Nu pentru că textul ar fi „dificil”, ci pentru că e încâlcit, aluziv și excesiv interiorizat, vorbind mult fără să spună prea mult. Limbajul e frumos, sugestiv, dar adesea funcționează ca un paravan. Sub el, sensul rămâne neclar sau se repetă obsesiv.

Problema mea cu această carte nu e nici măcar demitizarea mitului. Demitizarea poate fi fertilă. Problema este felul în care se face. Troienii, deja învinși de istorie, sunt micșorați încă o dată: psihologizați până la caricatură, lipsiți de demnitatea tragică a pierderii, transformați în purtători de vină. Cartea aceasta nu propune o lectură critică a mitului, ci o a doua înfrângere simbolică a celor care au pierdut deja tot.

Această deformare devine evidentă în modul în care este rescris chiar actul fondator al războiului. Formula solemnă prin care Paris este prezentat ca „eroul troian” care, la porunca Afroditei, ar fi răpit-o pe Elena pentru a șterge o umilință mai veche a regelui Priam nu e demitizare, ci propagandă rescrisă cu ironie rece. Limbajul e pompos, justificativ, aproape caricatural, iar mitul nu mai funcționează ca tensiune tragică, ci ca instrument de reglare a resentimentelor. Elena devine pretext, iar eroismul o simplă corecție simbolică a unei ofense masculine.

Cassandra însăși nu mai este figura-limită a profeției imposibile, ci un alter ego confesiv al autoarei. Cartea pare să funcționeze ca o autojustificare dusă la nivel mitologic: experiențe, vinovății și compromisuri moderne sunt proiectate retroactiv într-o Iliadă rescrisă. În loc să fie confruntat frontal, prezentul se ascunde în spatele mitului iar mitul devine un soi de scut.

Teza cărții, așa cum am înțeles-o eu, este următoarea: există oameni lucizi care pot trăi fără eroi, chiar dacă lumea are nevoie de ei. E o poziție coerentă, dar una cu care nu pot fi întru totul de acord. Lumea poate renunța la eroi falși, dar nu poate supraviețui fără forme de demninare și de moralitate. Tragedia nu e o minciună utilă, ci un mod de a suporta limitele umane fără a le aduce în derizoriu.

Pe măsură ce înaintam în lectură, mi-am amintit de controversele pe care le aveam cu tata. El susținea că lumea are nevoie de eroi ca să se ridice. Eu nu eram de acord cu eroii cu normă întreagă; spuneam că e rușinos pentru noi, ceilalți, să punem pe umerii lor neputințele noastre. Cassandra Christei Wolf reușește performanța nefericită de a face harcea-parcea ambele poziții. Ne spune că nu au existat niciodată eroi, doar brute, impostori și victime care se explică la nesfârșit.

Drept concluzie pot spune că aceasta nu e o carte care m-a provocat să văd mai mult, ci una care a vrut să-mi explice prea mult un lucru cu care nu sunt de acord. Iar când literatura încearcă să aibă dreptate în loc să țină tensiunea deschisă, prefer să o las în urmă.

Trebuie să marturisesc și că am citit doar prima parte a volumului, confesiunea Cassandrei. Nu m-am încumetat să citesc și a doua parte, în care autoarea explică ce a vrut să spună. O carte bună nu are nevoie de asemenea clarificări. Dacă sensul ei trebuie explicitat ulterior de autor, ceva esențial a rămas neconstruit în textul propriu-zis. Literatura trăiește din tensiune, nu din explicație, iar când explicația devine necesară, magia s-a pierdut deja.

0

0