Belgradul m-a întâmpinat cu o căldură înfiorătoare (vreo 37 °C), o atmosferă apăsătoare ca de dinainte de furtună și cu un aer tern și pâclos, puțin plăcut atât ochilor mei cât și camerei foto a telefonului. După cinci minute de stat afară eram leoarcă de sudoare și nu mă gândeam la altceva decât să mă întorc cât mai repede la aerul condiționat din autocar. Dorința de-a colinda alandala prin oraș s-a spulberat la primul contact cu aerul fierbinte. Nici orașul nu părea a fi în toane bune, ai fi zis că tocmai se trezise după un chef zdravăn, părea mahmur și cu hainele în neorânduială. Pe scurt, n-am reușit să mă împrietenesc cu capitala Serbiei de la prima întâlnire, va trebui pesemne să ne mai încercăm norocul și cu altă ocazie.
Am ajuns în Beograd într-o sâmbătă dimineața, cu ajutorul unei firme de turism din Timișoara ce organizează și escapade de-o zi prin țară și prin vecini. Am plecat la drum la 6 dimineața și m-am întors pe la 12 noaptea. Jumătate din timp l-am petrecut pe drumuri și prin vămi, la Belgrad apucând să stau cam șase sau șapte ore. Am parcurs așadar Banatul de la nord la sud. Dacă e să ținem cont de granițele geografice, am intrat în Banat după ce-am trecut Mureșul pe Podul Traian din Arad și am ieșit din el abia după ce-am trecut Dunărea pe Podul Pancevo. Singura graniță ce părea nelalocul pe tot acest parcurs a fost cea de la Stamora-Moravița, o poartă pusă pe tarlaua unor vecini (sau poate chiar verișori) ce s-au certat la un moment dat. În rest, am trecut prin aceleași orășele și sate cu iz austro-ungaro-româno-sârbesc pe care le întâlnești pretutindeni în acest colț de lume fie că te afli în Serbia, în România sau în Ungaria.
Timpul petrecut la Beograd s-a spart în câteva bucăți. Una bucată a fost ocupată de un tur cu autocarul pe lângă câteva dintre clădirile reprezentative ale orașului. Apoi am făcut o croazieră de-un ceas cu vaporașul pe Sava, până în locul în care se varsă în Dunăre. Din acest punct am putut zări și colina pe care e așezat fostul orășel Zemun, devenit în zilele noastre o suburbie a Belgradului. Mi-ar fi plăcut să-l văd mai îndeaproape și să mă plimb puțin pe ulițele lui. După unele păreri în acest oraș s-ar găsi de fapt și mormântul adevărat al lui Iancu de Hunedoara, în catedrala din Alba Iulia fiind doar un cenotaf. După ce a salvat Belgradul în 1456 de asediul turcilor Iancu a murit de ciumă în Zemun iar pe vremea aceea e puțin probabil să-i fi adus careva corpul infestat până în inima Transilvaniei.
Cel mai frumos obiectiv pe care l-am vizitat a fost însă catedrala Sveti Sava, închinată (după cum îi spune și numele) Sfântului Sava, un prinț sârb devenit primul arhiepiscop al Bisericii Ortodoxe Sârbe autocefale. După părerea Wikipediei această catedrală este cea mai impunătoare biserică ortodoxă din lume, depășind Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol sau Catedrala Hristos Mântuitorul din Moscova. Mie mi-au plăcut aici îndeosebi mozaicurile ce pluteau în aurul cupolelor.
Nici plimbarea făcută pe strada pietonală Kneza Mihaila din buricul târgului, n-a fost de lepădat, în ciuda căldurii. La capătul ei, cocoțată pe o colină, am dat peste Kalemegdan, vechea cetate a Belgradului. Din vârful ei, chiar habarnist fiind într-ale științei militare, puteai înțelege cât de cât de ce a fost considerat Beograd o poartă de intrare în Europa, de ce poziția lui strategică de invidiat i-au făcut pe mulți dintre cuceritorii lumii să se măcelărească între ei aici. În zilele noastre, zidurile acelea cvasi-părăsite sunt, din fericire, pașnice. Nu mai seamănă a cetate, sunt mai degrabă un palimsest de piatră cu straturi peste staturi ce amintesc de foștii stăpâni, de celții ce-au înființat Singidunum, de turcii de la care a rămas o geamie mititică, de austriecii ce-au împânzit prin secolele 18-19 teritoriile nou cucerite cu fortificații în stil Vauban. Acum Kalemegdan este doar un mare parc presărat cu ziduri, ce oferă vizitatorului o priveliște minunată asupra întregului oraș și-i propune tot felul de activități pentru umplerea timpului liber.
Iacătă excursia mea în fotografii.
La 17:30 ora Serbiei (și a Europei Centrale) s-a încheiat excursia mea prin Belgrad. Punctul de întâlnire, locul în care ne debarcase dar ne și aștepta autocarul pentru întoarcerea acasă, era stabilit în piața din fața Universității, lângă micul Parc al Studenților. Am ajuns ceva mai devreme decât era stabilit așa că am apucat să-i dau un ocol și să imortalizez într-o poză o statuie ce-mi făcuse cu ochiul la plecare. Habar n-aveam cine era personajul, nu am fost în stare să descifrez nici măcar numele de pe plăcuța explicativă, scris în litere chirilice. Abia acasă am deslușit misterul. Printr-o întâmplare ciudată am dat peste …
Dositej Dimitrije Obradović, născut la 17 februarie 1742, Ciacova, Imperiul Austriac (în prezent: Timiș, România) și decedat la 7 aprilie 1811, Belgrad, Principatul Serbiei (în prezent: Serbia) a fost un călugăr, scriitor și traducător sârb, un mare iluminist care a influențat puternic cultura sârbă prin scrierile sale. S-a născut în Banat în localitatea Ciacova, dintr-o familie de sârbi. De mic a învățat atât limba sârbă, cât și limba română. (Wikipedia)
Dacă învățam și eu la fel, plus nițică maghiară, poate nu mă simțeam acum atât de străină într-un spațiu totuși familiar. Poate reușeam să buchisesc explicațiile scrise în limbile lor, poate îi recunoșteam cu ușurință pe eroii imortalizați în statui. Imperiul austriac ce ne-a clădit carcasa în care locuim n-a putut face mai mult. Ori de câte ori vizitez țările din jurul României sau, și mai grav, părți ale Transilvaniei constat cu amărăciune că o istorie făurită împreună timp de sute de ani n-a reușit deloc să ne unească, dimpotrivă.
Fii primul care comentează