Călătorului îi șade bine cu drumul. Nu departe, doar la vreo 40 de kilometri nord de Óbidos, am oprit la următorul punct de pe lista noastră lungă de minunății de descoperit prin Portugalia, mănăstirea Alcobaça.
Autocarul ne-a deșertat într-un mic parc umbros, într-o Alcobaça adormită, nu departe de centrul orășelului. Am pornit apoi pe jos pe străzi liniștite, peste râuri prăpădite, prin piețe mititele și pasaje ascunse până am ajuns pe esplanada ce se întinde în fața mănăstirii.
Pe drum am avut parte și de-o mică surpriză. Într-un pasaj boltit, acolo unde acustica era mai bună, un contratenor ținea un recital. Să fi fost într-adevăr vocea tânărului bărbos cea care ne-a oprit locului, vrăjiți? Să fi fost o înregistrare? Părerile erau împărțite. Dar de era chiar el cel ce cânta, merita pe deplin aplauzele ce-au izbucnit la sfârșit.
Puțin mai departe, strada s-a deschis într-o piață mare, potrivită pentru biserica impunătoare ce ne-a dat capetele pe spate, mai mai să ne rupă gâtul. După ce ne-am revenit din uimire și-am închis gura la loc, ne-am deschis urechile pentru o lungă lecție de istorie.
Povestea care am aflat-o s-a petrecut hăt departe, în îndepărtatul ev mediu, în jurul anului 1150. S-a întâmplat atunci un eveniment ce-a pus pe jar toată creștinătatea: musulmanii au cucerit Edessa Asiei Mici, amenințând cu distrugerea micilor state latine întemeiate pe Pământul Sfânt în timpul primei cruciade. Papa s-a scandalizat imediat și a strigat din toți rărunchii o nouă chemare la arme. Însuși sfântul Bernard de Clairvaux a lăsat liniștea mănăstirii și-a plecat pe la curți domnești pentru a îndemna puternicii lumii de-atunci să-și strângă oștile și s-o pornească spre Ierusalim. Regele Franței a fost convins ușor, oricum dorea s-ajungă acolo în pelerinaj. Împăratul german la fel. Războinicii comitatelor din nordul Germaniei însă au zis că ei nu se duc, că au ei păgânii lor cu care să se războiască și pe care să-i ducă pe calea cea dreaptă, triburile slave și daneze din nord. Cei din peninsula Iberică la fel, au cerut dispensă Papei ca să lupte cu maurii de acasă, nu cu cei din Țara Sfântă.
Și în partea asta a povestirii ajungem încet-încet și la Alcobaça. Se mai zice că un contingent cruciat plecat din Anglia și Țările de Jos, a poposit în drumul lui spre est pe țărmurile Portugaliei, nu departe de orașul Porto. Aici s-au lăsat convinși de către Afonso Henrique, primul rege portughez, să înceapă măcelărirea necredincioșilor chiar acolo, pe loc. Zis și făcut. Rând pe rând cetățile maure au căzut în mâna creștinilor: Lisabona, Santarém, Sintra, Setúbal. Îmbătați de succes și pradă, mulți cruciați au rămas pe loc, în cetățile cucerite, pentru a întări noul și plăpândul regat portughez. Așa se face că primul episcop al Lisabonei a fost un englez, iar ordinele militare cavalerești au fost întotdeauna puternice și ocrotite în Portugalia. Ca o ironie a sorții, doar acest contingent a avut succes, cruciada a doua fiind în rest un eșec total.
Pentru a-și ispăși vina c-a deturnat cruciada și pentru a-l convinge pe Papă să-l treacă și pe el pe lista regilor unși, Afonso Henrique a trebuit să facă multe concesii Bisericii. Una dintre ele a fost respectarea unei promisiuni făcute sfântului Bernard de Clairvaux de a construi mănăstiri cisterciene în regatul său. Cea mai mare și mai frumoasă dintre ele a fost mănăstirea de la Alcobaça, în fața căreia ne minunam noi acum.
Dac-ar fi fost să ne luăm după fațadă, n-am fi spus c-aveam de-a face cu niște cistercieni. Bernard de Clairvaux a fost foarte strict cu cei din ordinul său. Nici un zorzon arhitectonic sau de orice altă natură nu trebuia să abată privirile, gândurile călugărilor de la cele sfinte. Mănăstirile cisterciene sunt toate un model de sobrietate. Aflăm de la ghidul nostru că zorzoanele fațadei au fost adăugate târziu, în secolul al 18-lea, când călugării începuseră să se lase pe tânjeală iar viața de mănăstire era mult mai dulce.
În interior revenim în universul cistercian, gotic și auster. Nava principală e impresionantă, coloanele ce-o străjuiesc par o pădure de copaci sequoia. A rămas, chiar și până în ziua de astăzi, cea mai mare biserică a Portugaliei. Undeva, pierdute în imensitatea ei, se găsesc și morminte ale primei dinastii regale, cea burgundă, întemeiată de Afonso Henrique. Eu una, nu le-am zărit. Imposibil de ignorat sunt însă două morminte somptuoase așezate în brațele transeptului. Ne-am strâns ciorchine în jurul lor pentru a asculta o nouă poveste.
Mormintele ce stau față în față în inima bisericii, ascunse în sarcofage de piatră bogat ornamentate, sunt ale lui Dom Pedro I cel Crud și al donei Inês de Castro. Cei doi au fost suflete pereche în timpul vieții și, după spusele regelui însuși, vor râmâne așa até ao fim do mundo (până la sfârșitul lumii). De nu era atât de sumbră povestea lor de iubire plecam și noi cu sufletele mai ușoare din mănăstirea Alcobaça.
Povestea spune că regele Afonso al IV-lea al Portugaliei, dornic de alianțe puternice, s-a gândit să-l însoare pe fiul său, infantele Pedro cu Constanța, fiica regelui Castiliei. Nunta a vut loc dar Pedro, în loc să-i cadă cu tronc soția, s-a îndrăgostit până peste cap de o doamnă de onoare din suita castiliană, Inês de Castro. Nimeni n-a mai putut face nimic în fața dragostei lor pătimașe. Pedro a rămas pe veci fermecat de Inês, i-a făcut trei copii, i-a promovat frații, s-a înconjurat de sfetnici spanioli. Constanța n-a avut nici o șansă. De altfel a murit foarte tânără, nu mult timp după ce și-a făcut datoria și a dus pe lume un moștenitor al tronului. După moartea soției sale, Pedro s-ar fi însurat pe dată cu amanta sa. Doar că regele, îngrijorat de puterea pe care o câștiga partida castiliană, și bănuind că nepotul său Fernando va fi dat de o parte de copii din flori, s-a împotrivit. A izgonit-o pe Inês de la curte, a închis-o într-o mănăstire și, după ce a văzut că fiul său nu poate renunța nicicum la ea, a ordonat uciderea ei. Trei acoliți ai regelui au decapitat-o pe Inês sfârșind brusc povestea de iubire.
Când a aflat Pedro vestea tragică a și pornit o răzmeriță împotriva tatălui său. Din fericire nu a durat mult, Afonso al IV-lea murind nu cu mult timp după această întâmplare. Ajuns rege, Pedro s-a răzbunat cu cruzime. A prins pe doi dintre asasini și i-a omorât smulgându-le inimile din piept, tot așa cum ei i-au smuls-o pe a lui când au luat viața Inêsei. O poveste crudă și tristă, bună pentru pana poeților. Însuși Luís de Camões a considerat-o demnă de-a fi consemnată în epopeea lui, Lusiadas.
În zilele noastre cei doi îndrăgostiți își dorm somnul de veci în mănăstirea Alcobaça, față în față, în două morminte demne de doi suverani, atenți la sunetul de pe urmă al goarnei când, mână în mână, se vor duce împreună la Judecată.
Dar vizita noastră nu se terminase aici. Am mai trecut prin capela Sfântului Bernard unde-am fost priviți cu indulgență de regii Portugaliei instalați pe socluri înalte deasupra capetelor noastre. Apoi am dat un ocol Claustrului Tăcerii și am intrat în încăperile ce se deschideau de aici: în refectoriu, în bucătăriile cu coșuri impresionante.
Și asta a fost tot. Ne-am întors la autocar în pas vioi pentru că ni se promisese un prânz la malul mării, într-un restaurant aglomerat ce nu era dispus să aștepte la nesfârșit călători mocăiți. Am pornit iar la drum. Atlanticul și peștii lui ne așteptau nu foarte departe.
Undeva în Nazaré.
2 Trackbacks-uri / Pingbacks-uri