Penelopiada – Margaret Atwood
Gospodina și corul care a făcut varză povestea

Penelopiada de Margaret Atwood
A primit de la mine 3 din 5 steluțe

Am început Penelopiada cu așteptarea firească că voi afla povestea lui Ulise spusă de gura Penelopei. O variantă din interior, mai lucidă, mai puțin eroică, poate chiar puțin răutăcioasă, a unei istorii prea mult timp confiscate de bărbați și de legendă.

Și, până la un punct, exact asta am primit.

Penelopa vorbește din mormânt, adică dintr-un loc unde nu mai are nimic de pierdut. E liberă, inteligentă, deloc sentimentală. Nu e soția care așteaptă cu ochii în zare, ci femeia care administrează o absență. Aflăm câte ceva despre vechea ei gelozie față de verișoara Elena, frumoasă, frivolă și irezistibilă, mereu în centrul poveștilor. Aflăm cum e să trăiești lângă un mit fără să fii tu însăți unul (încă). Aflăm cum arată viața unei regine rămase acasă, prinsă în treburi zilnice, calcule, amânări și mici strategii de supraviețuire.

Pe măsură ce înaintam cu lectura, am descoperit încet că eroina pe care o știam de mult timp, soția perfectă, înțeleapta și fidela Penelopa, s-ar putea să nu fie chiar așa. Mitul se destramă, iar în spatele lui apare o gospodină oarecare, cu posibile alunecări amoroase.

Urmează povestea reîntoarcerii lui Ulise, așa cum a intrat în legendă. Ulise se întoarce pe ascuns, deghizat, își testează slujitorii și își recunoaște casa. Are loc masacrul pețitorilor, uciși pe rând, fără proces și fără drept de replică. Ordinea este restabilită prin violență. Apoi sunt executate douăsprezece slujnice, spânzurate pentru presupusa lor neloialitate. Faptele sunt prezentate ca inevitabile, aproape administrative.

Penelopa lipsește din miezul acestor evenimente atât în Odiseea, cât și în Penelopiada. Masacrul pețitorilor și executarea slujnicelor ei preferate se petrec în afara ei. Nici măcar de pe lumea cealaltă nu insistă asupra poveștii lor. Evită, rezumă, întoarce capul. Cele douăsprezece slujnice apar ca o pată pe care Penelopa o ocolește. Vorbește despre ele puțin, cu prudență, fără să intre în detalii. Nu se justifică, dar nici nu se oprește. Eroina fidelității începe să se simtă suspect de confortabil într-un sistem care ucide pe alții ca să-i protejeze reputația.

Pe lângă această demitizare apare o eschivă suplimentară a autoarei. Problema începe odată cu intrarea în scenă a corului celor douăsprezece fete sacrificate.

În tragedia antică, corul are rolul de a lămuri lucrurile, de a ordona sensul și de a stabiliza moral, fiind vocea comunității. Aici, corul face exact opusul. Devine destabilizator. Nu clarifică vina, o amestecă. Nu luminează personajele, le acoperă cu zgomot. Devine procuror, pamflet, manifest și judecată retrospectivă. Literatura se retrage, ideologia preia microfonul. Cele douăsprezece nu mai știu ce sunt sau, mai exact, sunt prea multe lucruri deodată: sclave abuzate, participante entuziaste la veselia pețitorilor, victime pure, martori morali, preotese ale unui cult al Lunii, comentatori ironici cu accente moderne. O varză de interpretări posibile.

Atwood pare să vrea să salveze victimele, să demitizeze eroina și să condamne sistemul. Dacă acesta e scopul, intenția devine prea limpede. Cartea nu mai are încredere în cititor și mai adaugă un strat, și încă unul, până când ironia se transformă în teză, iar potențialul în confuzie.

După ce am închis cartea, am rămas cu două dezamăgiri. Una dintre eroinele mele preferate este terfelită fără măsură. Ar fi putut rămâne o Penelopă interesantă, fără să fie atât de excesiv pedepsită pentru ceea ce a acceptat. Iar acel cor, în loc să lămurească tragedia, o transformă într-o cacofonie de cotcodăceli.

Nu e o carte ratată. Dar e una care vrea prea mult și spune prea tare ce ar fi putut sugera mai inteligent. Din acest motiv, nu cred că o voi trece pe raftul cărților mele preferate.

+3

0