-
Un festival al grădinilor
Începând cu anul 1992, pe domeniul castelului Chaumont-sur-Loire se desfășoară în fiecare an un Festival Internațional al Grădinilor. An de an se adună aici nume răsunătoare într-ale arhitecturii peisagistice, designeri, grădinari vestiți ce vin din toate colțurile lumii pentru a-și pună în practică ideile trăznite, îndrăznețe, ironice despre cum cred ei c-ar trebui să arate grădinile viitorului. Care ne invită să „respectăm și să sălășluim poetic pe acest Pământ” după cum se lăuda pliantul pe care l-am primit la intrare. După ce-am răsfoit puțin pliantul mi-am zis în sinea mea. Vai de capul meu! Erau trecute acolo niște titluri și niște explicații pentru grădinile din festival ce-mi dădeau bătăi de…
-
Chaumont-sur-Loire
Următorul castel pe ordinea de zi a fost Chaumont-sur-Loire. Era în drum spre Amboise, orașul în care îmi rezervasem hotel. Și mai auzisem eu că aici e organizat în fiecare an un festival al grădinilor. Prea tentant , trebuia să opresc. Castelul stă cocoțat pe un deal, deasupra Loarei și al unui sătuc întins de-a lungul drumului. Are tot ce-i trebuie unui castel adevărat: ziduri groase, bastioane impunătoare, până și un șanț de apărare cu un pod deasupra lui. Dar e mai mititel decât cele văzute până acum. A fost pus pe hartă în jurul anului 1000 de către conții de Blois. Caterina de Medici l-a cumpărat în 1550 ca…
-
Blois
Blois a fost al doilea castel cucerit pe valea Loarei. Trebuia musai să-i fac o vizită din pricina unei lecții (grele) de franceză din gimnaziu (parcă) care povestea de-o chef-d’œuvre sub formă de scară aflată la Blois. De ce țin minte tocmai lecția asta, habar nu mai am. Poate pentru că nu mi-a plăcut, n-aveam notă și credeam că o să mă asculte și-o să iau un 4. Sau poate pentru că m-a intrigat nespus cuvântul ce desemna un șef peste alte opere de artă. Sau poate pentru că mi se părea o prostie fără seamăn să construiești o scară găurită ce dădea în curte. Cum așa, dac-aș fi fost prințesă și…
-
Chambord
Majoritatea noilor colegi se uită la mine ca la un extraterestru aterizat de pe planeta muților. Asta e și n-am ce-i face, alta mama nu mai face. Francezii ar vorbi într-una dacă s-ar putea, ar dezbate toate problemele universului despicând firul nu în patru ci în opt sau optzeci. Au de zis tot timpul câte ceva, cred că nu e pedeapsă mai mare pentru ei decât tăcerea. Poate de aceea iubesc ședințele. Cât mai dese, cât mai lungi, de nu mai știi la sfârșit de unde-ai pornit. Ca să intru însă în joc am convocat și eu una. Subiectul ? Ce-ar merita să vizitez prin Franța. S-au prezentat fără excepție toți…
-
Chartres
Toată Franța făcea duș în weekend-ul ăsta. 70%, 80%, 90%, 99% șanse de precipitații îmi zicea telefonul meu bun la toate, orice-aș fi căutat. N-avea nici un farmec să plec prea departe. Am hotârât că venise vremea să vizitez Chartres. Am plecat la drum cu un tren Trasilien, unul din personalele ce deservesc fiecare sătuc din Île de France. Într-o oră am și ajuns la destinație. Am zărit turnurile catedralei, principalul punct de atracție al orășelului, înainte de-a mă da jos din tren, așa că n-au fost probleme cu orientarea turistică. După un sfert de ceas eram la porțile ei. Catedrala din Chartres nu e , poate, cea mai frumoasă…
-
Mont Saint Michel – a doua zi
Dacă era doar prima zi de hoinăreală aș fi declarat Mont Saint Michel o capcană turistică. O călătorie râvnită, bifată iar apoi menită să fie uitată prin sertarul excursiilor nu prea reușite. Dar Zâna Cea Bună a Călătorului Bosumflat a hotărât un alt deznodământ pentru povestea mea. Pe la patru și ceva dimineața numai ce-mi trage un ghiont cu bagheta ei fermecată de-mi alungă somnul la mii de kilometri depărtare. M-am învârtit ce m-am învârtit sub plapumă plină de speranță, dar nimic. Dus a fost. Ce era să fac? M-am îmbrăcat și-am plecat la plimbare. Pe drum pustiu, bineînțeles. Și o liniște cum de mult nu mi-a fost dat să…
-
Mont Saint Michel – prima zi
Mont Saint Michel zăcea de ceva timp pe-un loc fruntaș în wishlist-ul meu de călător așa că, de cum a răsărit la orizont promisiunea unei șederi mai lungi în Franța mi-am zis: Aha, al meu ești, nu-mi mai scapi! N-a fost chiar primul loc vizitat doar din pricina prognozelor meteo care se încăpățânau să mă amenințe cu ploaie și frig. Dar de îndată ce aplicația meteo mi-a garantat un weekend însorit am luat repede bilete de tren și cazare la hotel. Păcăleală, până sâmbătă vremea se sucise, așa că am avut ocazia să admir doar frumusețea sumbră a muntelui, nu cea popularizată pe site-uri și vederi. Dar nu-i nici un bai, am…
-
Vianden
Călătorului îi șade bine cu drumul, zice-o vorbă înțeleaptă. Pentru că ziua era lungă și mai avea mult până să-și ia pijamaua m-am hotărât să părăsesc Cornișa Luxemburgului și să mă aventurez spre alte zări. Neaparat luxemburgheze, acest weekend era dedicat 100% țărișoarei ăsteia mici. Cine știe dacă voi mai veni vreodată pe-aici. După o ala-bala portocala între Esch-sur-Sûre, Vianden, Echternach și Beaufort, toate la fel de necunoscute dar îmbietoare și lăudate pe site-urile ce descriau atracțiile zonei, m-am hotărât. Mă duc în Vianden, la castel. Off, dac-ași fi știut câte castele voi mai vizita! Câte tapiserii voi mai vedea, câtă mobilă veche și bucătării din alte vremuri, câte încăperi…
-
Luxembourg
Oare unde nimerisem? Într-un burg sau într-un bourg ? Dac-ar fi fost să mă iau doar după clădirile din jur, după liniștea din oraș aș fi zis că sunt într-un orășel nemțesc. Dac-ar fi fost să mă iau însă după vitrinele magazinelor sau după ce găseam prin farfurie, mai c-aș fi zis că m-am întors în Paris. Ghici ghicitoarea mea. Oare unde m-a găsit ziua de sâmbătă, 28 mai ? Pe când oamenii cu scaun la cap se odihneau încă după o săptămână de muncă, sau cel mult își savurau cafeluța de dimineața, eu coboram din tren în gara din Luxemburg, sau Luxembourg sau mai nou Lëtzebuerg după cum sună numele țărișorei ăsteia pe…
-
Cancale
Între Saint Malo și Cancale sunt doar 16 kilometri. Dacă nu erau cei câțiva stropi de ploaie care să mă sperie, dacă aveam mai mult curaj, dacă îmi ieșea în cale o firma de închiriat biciclete care să fie și deschisă duminică dimineața, aș fi pedalat până acolo prin fânețele bretone sau, mai bine, de-a lungul coastei. Aș fi trecut și pe la Pointe de Grouin, un pinten stâncos ce intră în mare, doar așa, pentru a-mi trece în palmares încă un obiectiv turistic. Dar se adunaseră prea mulți „dacă”. Până la urmă am plecat spre Cancale cu autobusul. Tare greu mai circulă atobusele în Franța duminica. Sunt mult mai puține…
-
Saint Malo
Pofta de-a vizita Saint Malo mi-a venit după ce-am citit Toată lumina pe care nu o putem vedea. Scria acolo într-un epigraf că „În august 1944 vechiul oraș Saint Malo, cea mai strălucitoare piatră prețioasă a Coastei de Smarald a Bretaniei, a fost mistuit aproape în totalitate de foc … Dintre cele 865 de clădiri aflate în spatele zidurilor, doar 182 au rămas în picioare și toate au fost avariate într-o măsură mai mare sau mai mică.” Prăpădul se datora bombardamentelor intense ale britanicilor și americanilor ce doreau să sfarme rezistența nazistă de pe coasta franceză. În câteva zile, orașul aproape c-a dispărut de pe fața pământului. După război însă a renăscut…
-
Dinan
Sâmbătă 21 mai. Începea primul weekend de hoinăreală după ce ,târâș-grăpiș, trecuse și prima săptămână de muncă în Franța. Sorții, ce se ascunseseră printre prognozele meteo, hotărâseră să mă trimită în Petite Bretagne. Tare greu m-am înțeles cu vremea franțuzească. Capricioasă, mohorâtă, friguroasă, mi-a dat mult de furcă. Toată săptămâna stăteam cu ochii pe aplicațiile meteo să găsesc o destinație de weekend cu timp frumos. Un joc de-a v-ați ascunselea cu ploaia din care n-am ieșit cu totul și cu totul bătută. Dar nici învingătoare. N-am scăpat de norii și vânturile Atlanticului decât în Provence. Pentru primul sfârșit de săptamână destinația câștigătoare a fost așadar Bretania. La Petit Bretagne, căci așa…
-
Fontainebleau
Luni 16 mai, ziua de Rusalii pentru catolici. Ignoranța mea într-ale calendarului de sărbători și o programare greșită a unei ședințe, au conspirat și m-au trimis cu o zi mai devreme decât era cazul în „misiune”. De, așa se pare că le zice în lumea cea nouă în care am intrat deplasărilor ăstora pe termen mai lung. Următoarele două luni urma să-mi rod coatele pe birouri corporatiste franțuzești. De luni până vineri, bineînteles, sâmbetele și duminicile rămâneau doar ale mele. Și ce planuri mari îmi mai făcusem pentru sfârșiturile de săptămână … o tolbă burdușită cu excursii de-a lungul și de-a latul Franței, dădea pe-afară. Așa că nu m-am supărat deloc că am…
