Yazd-ul zoroastrian
jurnal iranian - capitolul 12

Dacă-mi spunea cineva acum un an că mai există în zilele noastre oameni care practică religia zoroastriană, i-aș fi râs în nas. După mintea mea, credința asta era demult dispărută de pe suprafața pământului sau, în cel mai bun caz, mai supraviețuia diluată în marile religii contemporane, nițel în iudaism și creștinism, nițel în islam. A trebuit să ajung în Azerbaidjan și în Iran pentru a-mi revizui complet cunoștințele de cultură generală.  Ei bine da … în lume mai există astăzi între o sută și două sute de mii de zoroastrieni, cei mai mulți dintre ei locuind în comunități compacte în India și Iran.

Deși nu sunt majoritari în oraș, în Yazd trăiesc cei mai mulți dintre zoroastrienii iranieni. Pe lista noastră cu obiective de vizitat erau trecute câteva locuri care aveau să-mi deschidă și mai mult ochii în legătură cu povestea lui Zarathustra și cu prima religie monoteistă a lumii pe care a înființat-o el acum mai bine de 3.700 de ani.

Câte ceva despre Zarathustra și religia lui

Conform celor citite pe-o plăcuță aflată în Templul Focului din Yazd, Zarathustra s-a născut în anul 1767 î.Ch. undeva în estul Iranului ( azerii se lăudau că s-a născut în Caucaz, nu știu pe cine să mai cred acum ). Mai zicea plăcuța asta că, la vârsta de 20 de ani Zarathustra a hotărât să se retragă ca un sihastru în munți pentru a medita la relele lumii în care trăia și pentru a încerca să descifreze misterul creației. A rămas acolo în rugăciune și meditație timp de 10 ani. La 30 de ani a devenit profet și s-a întors printre ai lui. La 42 de ani a reușit să-l convertească pe regele din Bactria ( în Asia Centrală ) la credința cea nouă pe care o propovăduia. Din acel moment zoroastrismul s-a răspândit în toată Persia. Zarathustra s-a sfârșit din viață la vârsta de 77 de ani într-un templu al focului din Bactria, fiind omorât mișelește de un cuceritor venit din Turan ( tot pe undeva în Asia Centrală ). Cât de adevărată o fi această poveste, doar Dumnezeu / Allah / Ahura Mazda știe precis.

Concluzia la care a ajuns Zarathushtra a fost că în univers există un singur Dumnezeu, Ahura Mazda – Stăpânul Înțelepciunii, o entitate neîntrupată care este bună prin definiție. Relele au apărut pe lumea asta în timpul Big-Bang-ului, în timpul Creației. Atunci s-au născut Forțele Binelui (Spenta Mainyu) și Forțele Răului (Angra Mainyu), care s-au încăierat încă de la bun început, dezlănțuind o luptă pe viață și pe moarte care va înceta doar la sfârșitul veacurilor. Oamenii sunt prinși și ei în această bătălie cosmică, nu pe post de spectatori ci pe post de oșteni înrolați în cele două armate.

Sfatul lui Zarathushtra pentru noi a fost că ar trebui să ne angajăm în luptă de partea Binelui, el va triumfa în cele din urmă. Dar ne-a atras atenția că Ahura Mazda ne ajută dar nu ne bagă în traistă. Suntem liberi să alegem între bine și rău. Mai mult chiar, suntem împovărați fiecare dintre noi cu o „misiune” și o responsabilitate personală – aceea de a susține mereu și activ binele, de a lupta împotriva răului. Un zoroastrian adevărat trebuie să fie harnic, cinstit și generos. Esența învățăturii sale este concentrată în următoarea triadă a binelui – Humata (gânduri bune), Hukhta (vorbe bune) și Huvareshta (fapte bune).

Învățăturile lui Zarathustra  au circulat la început pe cale orală, sub formă de imnuri. Mult mai târziu, în timpul sasanizilor (224–651 d.Ch.) au fost adunate și consemnate într-o carte numită Avesta. Tot atunci au fost instituționalizate ca religie de stat. Avesta are mai multe părți, dintre care cea mai importantă se numește Yasna deoarece conține Gathas, versetele compuse de însuși Zarathustra.

Cel care luptă împotriva omului ticăloșit prin gând, vorbă, faptă și prin brațele sale, pentru a-l abate de la planul malefic și a-l îndrepta spre calea adevărului, acela îndeplinește însăși dorința lui Ahura Mazda, din dragoste pentru Ahura Mazda.

După ce sasanizii au mâncat bătaie de la arabi, religia zoroastriană a început să decadă. Islamul a proliferat repede și bine în Persia iar „adoratorii zeului focului” ce-au încercat să reziste pe poziții au fost mereu șicanați și persecutați. Până la urmă mulți dintre ei au preferat să se refugieze în India. În zilele noastre, cea mai mare comunitate de zoroastrieni se află în provincia indiană Gujarat și în jurul orașului Mumbai.

Cea mai mare comunitate de zoroastrieni din Iran e adunată în jurul orașului Yazd.

Atashkadeh-e Yazd

Primul obiectiv zoroastrian pe care l-am vizitat noi în Yazd a fost un Templu al Focului, Atashkadeh. Construcția e de dată recentă, a fost ridicată în anul 1934 cu bani proveniți de la comunitatea parsi din India.

Încă din curte Afi ne-a dezvăluit semnificația simbolului înaripat lipit pe frontispiciul clădirii și asociat în zilele noastre cu zoroastrismul.

Simbolul se numește Faravahar și reprezintă un personaj bărbos înzestrat cu aripi și coadă de pasăre, ce ține în mână un inel. După unele păreri personajul ar fi însuși Ahura Mazda. După altele ar fi doar fravashi, acea bucățică neprihănită a sufletului nostru pe care am primit-o la naștere de la Ahura Mazda. Dacă am reținut eu bine explicațiile, tâlcul celorlalte semne ar fi următoarele: 1. mâna dreaptă ridicată e un îndemn pentru a lua partea binelui, 2. inelul din mâna stângă ar reprezenta angajamentul și loialitatea, 3. aripile ce ne ajută să zburăm au trei rânduri de pene pentru că reprezintă triada Binelui – gânduri bune, vorbe bune, fapte bune, 4. ar exista și o triadă a Răului reprezentată de coadă – gânduri rele, cuvinte rele și fapte rele – deasupra căreia trebuie să ne ridicăm, 5. inelul din mijloc ar reprezenta lupta continuă dintre Bine și Rău, entități reprezentate la rândul lor de cei doi șerpi galbeni.

Întreaga învățătură a lui Zarathustra adunată într-un simbol. Să mai spună careva că o imagine nu face cât o mie de cuvinte.

În templul propriu zis n-am găsit mare lucru – o sală în care era povestită viața și învățăturile lui Zarathustra și un mic muzeu în care erau explicate obiceiurile de zi cu zi ale zoroastrienilor.

În mijlocul său însă, protejat după un perete de sticlă, se găsea un foc veșnic ce ardea într-o urnă de argint. Tradiția spune că focul acesta a fost aprins de un rege sasanid într-un templu al focului aflat undeva în sudul provinciei Fars, în anul 470 al erei noastre. Cu alte cuvinte, arde necontenit de mai bine de 1500 de ani. După ce-au început vremurile de răstriște a fost mutat dintr-un loc în altul până când în cele din urmă a ajuns în Yazd.

Focurile acestea veșnice sunt foarte importante pentru zoroastrieni, mai toate ceremoniile religioase au loc în prezența lor. Sunt considerate imaculate, scântei divine și sunt venerate ca simboluri ce-l întruchipează pe Ahura Mazda. Magii ( preoții ) care au datoria să le mențină arzânde se apropie de ele așa cum se prezintă chirurgii zilelor noastre în sălile de operație, dezinfectați, îmbrăcați în alb din cap până în picioare și cu o mască pe figură, tocmai pentru a nu le altera puritatea.

Un mag modern
Exista și un qanat lângă templu – nu se poate supraviețui fără apă.
… aici eram în burta unei cisterne

Muzeul Markar

A doua zi am aprofundat cunoștințele încropite la Templul Focului cu prilejul unei vizite făcute la Muzeul Markar al istoriei și culturii zoroastriene.

Existența acestui muzeu se datorează unui bogat parsi indian pe nume Pashootan Ji Markar, care a trăit la sfârșitul secolului 19 și începutul secolului 20. În prima încăpere a muzeului am aflat câte ceva despre povestea lui. Acest domn respectabil a aflat de condițiile grele în care trăiau coreligionarii lui din Iran pe timpul dinastiei Qajare și a hotărât să-i ajute cumva. Mai întâi a înființat un orfelinat în Yazd pentru băieții fără posibilități, convins fiind că numai printr-o bună educație vor reuși să iasă din sărăcie. După aceea s-a gândit că și fetele merită o soartă mai bună și-a mai deschis o școlă pentru ele. Mai târziu, pe lângă clădirea orfelinatului a fost ridicat și un muzeu.

Ghid prin acest muzeu ne-a fost un mag zoroastrian modern. N-ai fi zis că e un mag adevărat, arăta ca oricare dintre noi și a venit la întâlnire călare pe-o motocicletă. Ne-a prezentat însă toate exponatele din muzeu și ne-a povestit o mulțime de lucruri interesante despre sărbătorile zoroastrienilor ce erau exemplificate în fotografii atârnate pe pereți. Am reținut și eu câte ceva dar nu prea multe din păcate.

Cea mai importantă sărbătoare din viața unui zoroastrian e cea numită sedreh pushi‎. Seamănă mult și cu botezul nostru și cu un rit de trecere la maturitate. În timpul ceremoniei de sedreh pushi copiii ce ajung la vârsta pubertății sunt inițiați în credința zoroastriană și primiți oficial în comunitate. Acum primesc sedreh-ul și kushti-ul, două piese vestimentare speciale. Sedreh-ul este o cămașă de muselină albă cu un buzunar cusut în față, pus acolo pentru a-i aminti purtătorului că trebuie să-l umple zilnic cu gânduri bune, vorbe bune și fapte bune. Kushti-ul e un șnur lung de lână, ce semnifică faptul că purtătorul lui se angajează să urmeze de-acum înainte învățăturile lui Zarathushtra. După această ceremonie copiii sunt considerați oameni în adevăratul sens al cuvântului, responsabili pentru faptele lor.

O altă sărbătoare ce mi-a atras atenția a fost cea care mi-a amintit de vardavar-ul armenesc. În Iran se numește tirgan și se sărbătorește tot în prejma solstițiului de vară cu găleți de apă aruncate peste participanți.

Căsătoria este o altă sărbătoare cu un ritual special și foarte complicat. Zoroastrienii consideră căsătoria mai degrabă o uniune sfântă între două suflete, nu un contract social și de aceea o consideră un act irevocabil. Pactul de căsătorie odată încheiat trebuia respectat întreaga viață. Mireasa zoroastriană se îmbrăca în verde, nu în alb. Nunta, ca pretutindeni în lumea asta, este sărbătorită cu un chef pe cinste.

Fiecare sărbătoare în parte e însoțită de un festin. Doar că în patria poeziei, tot ce se punea pe masă, alimente sau alte obiecte, avea o semnificație aparte legată de evenimentul respetiv.

Cea mai importantă zi din calendarul zoroastrian este însă nowruz, anul nou persan. Este o sărbătoare închinată focului, purității, reînnoirii și se sărbătorește la echinocțiul de primăvară, atunci când soarele triumfă în lupta cu întunericul. E atât de bine înșurubată în mintea iranienilor că n-a reușit nimeni s-o scoată de-acolo, deși generații întregi de mulahi musulmani, de o mie de ani încoace, au încercat s-o eradicheze. Nici măcar Republica Islamică și ayatolahhii ei n-au reușit să-i vină de hac. Astăzi a ajuns să fie integrată în tradiția islamică. Tot felul de începuturi se sărbătoresc în ziua de nowruz. Este considerată, de pildă, a fi ziua de naștere a califului Ali,sau ziua căsătoriei sale cu Fatima, sau ziua în care a încetat potopul și arca lui Noe a ajuns pe uscat.

Pregătirile pentru Nowruz încep cu câteva săptămâni înainte de prima zi a noului an. Toată lumea, cu mic cu mare, se apucă de curățenie generală ( bătut covoare, spălat geamuri, etc. – vă sună cunoscut ? ) mai exact de  khaneh-tekani = scuturarea casei. Sunt aruncate lucrurile vechi și uzate și sunt cumpărate altele noi. În ziua de nowruz toată lumea se îmbracă cu haine noi 🙂 .

Există și pentru această zi un festin dedicat, ca pentru majoritatea sărbătorilor persane, numit haft seen = cele șapte seen-uri. Pe masă trebuie obligatoriu să existe cele șapte feluri de mâncare ce încep cu litera persană „seen” și care simbolozează fiecare câte ceva: sabzeh (grâu pentru renaștere), samanu (budincă dulce pentru bogăție), senjed (fructe uscate pentru dragoste), serkeh (oțet pentru răbdare și o vârstă înaintată), seeb (mere pentru frumusețe), sir (usturoi pentru sănătate) și sumaq (boabe de sumac pentru înnoire pentru că sunt de culoarea răsăritului de soare).

Mi-ar plăcea să fiu o musculiță și să trag cu ochiul să văd cum sărbătoresc iranienii nowruz-ul.

Ouă colorate și grâu încolțit. Dacă e să echivalezi pasca cu samanu stai să te întrebi cine a împrumutat obiceiuri de la cine.
În ajun de nowruz, zoroastrienii aprind focuri pe casă pentru a ajuta soarele să triumfe asupra întunericului.

Dakhmeh – Turnurile tăcerii

În prima seară petrecută în Yazd am privit apusul soarelui dintr-un loc unde pe vremuri aveau loc ceremoniile dedicate apusului vieții oamenilor. În preajma a două Turnuri ale Tăcerii.

Zoroastrienii cred că la moartea unui om sufletul, adică acea părticică din noi pe care am primit-o de la Ahura Mazza, se desprinde de corpul fizic și pleacă de unde a venit. În acel moment, chestia materială ce rămâne în urmă e imediat infestată de nasu, un demon controlat de forțele răului, prin urmare este cât se poate de impură și trebuie avut mare grijă să nu contamineze pământul, apa, aerul, focul, elemente considerate pure. De aceea zoroastrienii nu prea știu ce să facă cu cadavrele, de îngropat nu le îngroapă pentru a nu contamina pământul, de ars nu le ard pentru a nu contamina aerul și focul, de aruncat în apă nici atât.

Pentru a îndepărta nasu din cadavru trebuie îndeplinit un ritual anume, în timpul căruia se întâmplă tot felul de lucruri ciudate. De exemplu, zoroastrienilor nu le plăcea să-și țină prea mult morții în casă și în prima noapte puneau un câine să stea de pază ca nu cumva nasu să încerce s-o șteargă de-acolo și să fugă în lume. Apoi aduceau corpul defunctului în khayleh – case anume construite de comunităti pe lângă Turnurile Tăcerii. Acolo erau preluate de nesasalar, un om ce asta făcea toată viața lui, pregătea corpurile pentru trecerea în neființă. Săracul de el, din pricină că avea de-a face cu lucruri contaminate, nu avea voie să părăsească zona turnurilor câte zile mai avea.

Turnurile Tăcerii erau construite de obicei undeva departe de locuințele omenești, în mijlocul pustietății. Erau niște structuri circulare fără acoperiș, așezate de obicei în vârful unui deal. Aici erau aduse cadavrele și oferite ca hrană păsărilor necrofage, de obicei vulturilor. Acestea erau singurele vietăți capabile să consume nasu din corpurile infestate. Incinta turnurilor era împărțită imaginar în trei cercuri concentrice: în cel exterior erau așezați bărbații, apoi urmau femeile iar în cel apropiat de centru erau așezați copiii. În centrul cercului se afla ostoodan, o gaură în care erau adunate oasele după ce erau curățate de vulturi.

Povestea aflată despre turnurile astea a fost cam sinistră. Vizita pe care am făcut-o acolo însă a fost doar melancolică. În Yazd există două Turnuri ale Tăcerii ce sunt transformate astăzi în obiectiv turistic. Am ajuns în preajma lor chiar la apusul soarelui, numai bine să nu ne chinuie căldura pe când urcam într-unul dintre ele. Locul mi s-a părut cât se poate de de senin și de pur, cu greu mi-aș fi putut închipui că ultima „îngropăciune” zoroastriană a avut loc aici în urmă cu 40 de ani. După revoluția islamică ayatollahii au interzis prin lege practicarea ritualului așa că zoroastrienii au trebuit să se adapteze. Afi ne spunea că până acum câțiva ani, ultimului nesasalar ce încă mai locuia aici îi plăcea să iasă din casă și să stea la povești cu turiștii. Între timp a murit și el.

De aici se vedeau bine khayleh-urile de la bază și orașul Yazd așezat în mijlocul deșertului

Zurkhaneh

Ultima întâlnire pe care am avut-o cu obiceiurile zoroastrienilor s-a întâmplat într-o Zurkhaneh – o Casă a Puterii – unde am asistat la un antrenament al bărbaților într-un sport antic, adică Varzesh Bastani sau, și mai bine numit, într-un sport al eroilor Varzesh Pahlavani. Recunosc, în momentul vizitei n-am aprofundat prea tare problema, mi-am zis în sinea mea că uite, există pe lumea asta un soi de aerobic bărbătesc, inventat cu mii de ani în urmă. Abia după ce-am citit un articol interesant pe net am priceput despre ce era vorba acolo.

Teoretic, antrenamentul acela nu era făcut doar pentru întărirea mușchilor ci și pentru întărirea spiritului. Toți bărbații prezenți în ring se străduiau să ajungă asemenea eroului legendar Rostam, pomenit de Ferdowsi în Cartea Regilor. Procesul e mult mai complicat decât pare. Un războinic adevărat trebuie să fie mereu puternic, stăpân pe sine, modest și gata să ajute pe cei mai slabi decât el. Trebuie, cum ar zice un zoroastrian, să rămână întotdeauna de partea Binelui.

Sportul acesta a evoluat de-a lungul timpului și a fost preluat până la urmă de islamul șiit. Articolul pe care l-am citit pomenea de patru faze prin care ar fi trecut. 1. Perioada mistică a fost cea descrisă în Shahnameh, a început pe la anul 1065 î.Ch și a fost plină de înfruntări dintre eroi legendari. A fost epoca lui Rostam. 2. A urmat perioada parților (~ 238 î.Ch-224 d.Ch), cei ce le-au dat de furcă romanilor pe când doreau să cucerească lumea. În această epocă unele ritualuri mitraice au fost preluate în antrenamentele potențialilor eroi. Se presupune că termenul pahlavan = erou provine din această perioadă. 3. A urmat perioada islamică (650 î.Ch-1450 d.Ch), când șiismul era doar o sectă persecutată, nu religie oficială. În acea vreme sportul a preluat de la dervișii sufi unele practici și ritualuri mistice. Și în sfârșit 4. perioada contemporană. Epoca de glorie a acestui sport a fost pe vremea lui Naser-al-Din șah din dinastia Qajar (1848–1896). S-au construit atunci o mulțime de  Zurkhaneh de-a lungul și de-a latul țării, se organizau competiții. În secolul 20, unii conducători din fruntea țării au încercat să-l stârpească dar, la fel ca și în cazul sărbătorii de nowruz, n-au prea reușit.

În zilele noastre sunt mult mai puține Zurkhaneh în Iran și, spre bucuria călătorilor gură cască dispuși să plătească bilet de intrare, unele dintre ele și-au deschis porțile pentru a permite lumii să asiste la antrenamente.

După cum aveam să constatăm cu ochii noștri, clădirea  unui Zurkhaneh e construită după un anumit tipic. Ușa de la intrare e joasă, pentru a aminti celui ce-i trece pragul că trebuie să intre smerit în încăperea unde e amenajat gowd-ul, locul antrenamentelor. Gowd-ul e un soi de groapă circulară, aflată cam la 1m adâncime față de nivelul podelei. E considerat un spațiu pur, nu oricine are voie să pășească aici. Are scopul de-ai aminti luptătorului că trebuie să rămână modest și smerit, că trebuie să fie mereu la dispoziția comunității din care face parte.

La antrenamentul pe care l-am văzut noi au luat parte trei generații de luptători, de la bunici la nepoți. Unii erau mai pricepuți, alții abia acum învățau. Unii erau cam rotunjori de la prea multe bunătăți înfulecate, alții erau cam țepeni din pricina vârstei, alții cât se poate de bine făcuți.

Ceremonia a început în momentul în care un domn a urcat pe un podium și a început a cânta și a bate într-o tobă. Ulterior am înțeles că acel personaj e de fapt șeful, adică morshed. Rolul lui e să țină ritmul antrenamentului, să recite poeme înălțătoare pentru a-i încuraja pe cei ce muncesc în groapă și să le dea sfaturi dacă e nevoie. Locul lui e în sardam, în fața unei sobițe care încălzește pietea tăbăcită întinsă pe zarb, toba de război la care bate.

Morshed al nostru

Antrenamentul luptătorilor încearcă să reproducă vechile tehnici de luptă folosite de eroii de altă dată. Instrumentele pe care le folosesc sunt de fapt săbiile, buzduganele, scuturile, arcurile și săgețile din vechime. Exercițiile pe care le fac sunt așezate într-o anumită ordine și au în fiecare dintre ele un anume înțeles și o semnificație spirituală aparte.

Au început cu flotări pe lemnele acelea ce simbolizează săbiile și spadele din alte vremuri.
După care au început să rotească buzduganele astea de lemn

Apoi au început să se învârtă amețitor, precum dervișii rotitori, simulând o luptă cu dușmani  ce-i înconjurau din toate părțile. La final au început să zornăiască niște metale deasupra capului, ce simbolizau arcurile.

Am avut curiozitatea să pun mâna pe buzduganul cel albastru, îmi stătea în cale 😉 pe când coboram din tribuna spectatorilor. Abia dacă l-am putut urni din loc 1 cm.

Iacătă un soi de rezumat.

Cam atât am avut eu de povestit despre Yazd-ul zoroastrian, mai multe nu știu.

Revelațiile strict personale pe care le-am avut, legate de o credință și o cultură milenară, mi-au lăsat un gust dulce-amar. Partea goală a paharului a revenit constatării că toate măririle de pe lumea asta – eroi, imperii, credințe religioase – oricât de puternice au fost cândva, au toate șansele să se prăbușească odată și-odată. Pe de altă parte însă, anumite elemente esențiale rămân. Unele idei, unele credințe născute cine știe când, în zorii omenirii, rămân mereu valabile, renasc, se reinventează, se transmit de-a roata pământului și ne ajută cumva, pe fiecare dintre noi, în lupta pe care o avem de purtat zi de zi. Până când oare ? Până la sfârșitul veacurilor anunțate de Ahura Mazda, de Iahve, de Dumnezeul creștin. Până când Soarele nostru-și va fi trăit viața și va începe să moară, sau până când Calea Lactee va fi înghițită de o gaură neagră.  Ce-o să ne așteapte după aceea … mai vedem noi.

AncaHM
Despre AncaHM Articolele 515
Sunt Ulițarnica, adică acea parte a sufletului Mihaelei responsabilă cu zburatul pe covoare fermecate prin cât mai multe cotloane ale Pământului. Dacă sunteți curioși să vedeți lumea prin alți ochi, poftiți de frunzăriți !

2 Comentarii

  1. Cred ca este unul dintre cele mai interesante articole. M-a pus in fata unor informatii total necunoscute. Este foarte documentat acest articolul. Extraordinar! FELICITARI!

Ceva păreri ... observații ... dojeni ...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.