Yazd – mireasa deșertului
jurnal iranian - capitolul 13

Orașul Yazd, mireasa deșertului, a fost ridicat într-o oază situată la granița dintre două pustietăți, Dasht-e Kavir și Dasht-e Lut, acum 2000 de ani, pe vremea sasanizilor. Unii sunt de părere că, fiind situat atât de departe de lumea dezlănțuită, istoria a fost mai blândă cu el. De exemplu, a fost scutit de invaziile devastatoare ale mongolilor și ale altor hoarde războinice. În schimb, pe-aici trecea pe vremuri o cărăruie a Drumului Mătăsii, drept pentru care stătea bine la capitolul comerț și meșteșuguri.

Orașul vechi, pe unde ne-am învârtit și noi de zor, e rupt parcă dintr-o poveste a Șeherezadei. E construit din chirpici galben-pai, are străduțe înguste și cât se poate de îmbârligate, cu multe pasaje și bolți construite pe deasupra. Fără GPS-ul de pe telefon nu mai ieșeam de-acolo. Casele nu sunt prea înalte și stau bosumflate cu spatele la trecători, lăsându-i doar să-și imagineze potențialele frumuseți ce s-ar ascunde în spatele acelor ziduri chioare. Prin subteranele orașului sunt săpate o grămadă de qanate ce duc apa cea de toate zilele în grădinile care, desigur, se ascund în spatele zidurilor. În loc de coșuri de fum, spre cer se întind badgirele – turnurile prinzătoare de vânt.

Am avut la dispoziție cam o jumătate de zi pentru a descoperi și frumusețile ne-zoroastriene ale orașului ( aș fi avut ce face și dacă stăteam mai mult, ca peste tot în Iran ).

Ce-am văzut, ce-am mai învățat … pe scurt în cele ce urmează.

Masjid-e Jameh Yazd – Moscheea de Vineri din Yazd

Am început ziua cu o vizită la Moscheea de Vineri din Yazd. Învățasem deja lecția, aveam de-a face cu  cea mai importantă moschee a comunității, aceea în care trebuie musai ținută slujba de vineri.

M-am declarat impresionată imediat ce m-am dat jos din autocar și am intrat pe strada ce ducea la moschee. Se zărea de-acolo un imens portal placat cu faianță colorată, din care tâșneau două minarete interminabile. Am înțeles c-au fost construite relativ târziu față de restul moscheii (în perioada safavidă) și c-ar fi cele mai înalte din Iran (52m).

Moscheea propriu zisă e mult mai veche. Într-o primă variantă, care n-a supraviețuit până în zilele noastre, a fost construită după cucerirea arabă, pe locul unui templu al focului. Clădirile de astăzi au fost ridicate între anii 1324 și 1365. Mai să nu-ți vină să crezi că sunt atât de bătrâne la cât de bine se țin, chiar dacă au fost ajutate de restaurări recente.

Cum o fi fost să zărești minaretele astea de la depărtare, pe când străbăteai deșertul într-o caravană?
… când ajungeai aproape, îți rupeai gâtul uitându-te în sus la ele.
Cupola moscheii din secolul al 14-lea

Iwan-ul sanctuarului principal

Mihrab-ul moscheii și un nene foarte asortat ce era profund absorbit în rugăciune.

Magazinul de covoare

După ce-am ieșit din moschee am plecat, pe jos, spre următorul obiectiv de pe listă – Închisoarea lui Alexandru. Era cât pe ce să nu mai ajungem la destinație pentru că am fost momiți mișelește într-un magazin de covoare. Momeala a constat dintr-un afiș lipit la intrare care zicea că poți urca pe acoperiș pentru poze frumoase, pe gratis, fără nici o obligație.

Mda, să-l văd eu pe-acela care ajunge într-un magazin de covoare persan fără să fie tentat să se uite pe rafturi. Până la urmă s-a lăsat cu prezentări … negocieri … un pahar cu ceai aromat … cumpărături.

Priveliștea de pe acoperișul magazinului de covoare

Prezentări + negocieri = ?
Cedrii, omniprezenți în arta persană, nu puteau lipsi nici de pe covoare.

La pas prin Yazd

Într-un final am scăpat totuși din magazinul de covoare și-am plecat mai departe, bâjbâind pe străduțele întortocheate ale orașului. Dar nu mă plâng deloc, a fost cea mai pitorească experiență a zilei, chit că m-am topit de căldură. Noroc cu bazarul și cu înghețatele ce se puteau cumpăra acolo.

Toată lumea caută umbra. Afară erau în jur de 40 de grade.

Scheletul acesta din lemn de forma unei flăcări sau a unei frunze este un Nakhl și simbolizează sarcofagul Imamului Hussein. În timpul Ashurei e acoperit cu țesătură neagră, ornat cu multe săbii și pumnale și e purtat pe brațe. Obiceiul e specific acestei regiuni.
Un badgir – prinzător de vânt
În sfârșit o curte deschisă. De fapt un magazin cu suveniruri

Închisoarea lui Alexandru

Închisoarea lui Alexandru nu e defel închisoare, nu are nici o legătură cu Alexandru și e de fapt o fostă madrasă construită în secolul al 15-lea. Unii sunt de părerea că numele i s-ar trage dintr-un poem al lui Hafez care a pomenit la un moment dat de-o închisoare a ticălosului cuceritor macedonean în care erau ținuți prizonieri persani. Și pentru că în Iran poeții au întotdeauna dreptate așa i-a rămas numele.

În zilele noastre clădirea aceasta e folosită pe post de muzeu etnologic + ateliere meșteșugărești + magazinașe cu suveniruri.

În curtea „închisorii”
În subsolurile „închisorii”

Complexul Amir Chakhmaq

Poate ar fi trebuit să-i dau o atenție mai mare complexului ăstuia, în fond e imaginea ce apare cel mai des când dai o căutare pe net legată de orașul Yazd. Pentru mine însă a fost doar un punct de întâlnire, locul unde a trebuit să ajung după ce-am ieșit din burta bazarului, pentru regrupare, îmbarcare în autocar și plecare spre alte puncte de interes. L-am imortalizat totuși în vreo două fotografii.

Povestea complexului zice că a fost ridicat demult de tot, la ordinele unui conducător timurid al Yazd-ului pe nume  Amir Jalal Al-Din Chaqmaq-e-Shami. El a ordonat construirea în acest loc a unei piețe largi, a unui rezervor de apă, a unei moschei și a unei case pentru derviși, a unei madrase și a unui caravanserai. Nu toate aceste clădiri au supraviețuit însă avântului modernizator al orașului, în special în secolul 20.

Grădina Dowlat Abad

Ultima seară ( a doua ) în Yazd, am petrecut-o în grădina Dowlat Abad. Aș fi vrut s-ajung acolo exact la ora albastră dar m-am cam încurcat pe străduțe și nu am nimerit intrarea din prima încercare. Până s-ajung eu în mijlocul ei se lăsase noaptea.

Dowlat Abad a fost construită de Mohammad Taqi Khan în jurul anului 1750. La acea vreme era așezată la o oareșicare distanță față de oraș și, pentru a-i da viață, hanul a comandat prelungirea unui qanat special pentru ea. Are tot ce-i trebuie unei grădini persane, râuri cu apă cristalină, un mic palat octogonal pe post de chioșc în care să lenevești, alei nenumărate străjuite de cedrii înalți, portocali și rodii (cum o fi mirosind aici primăvara … mmm). Vedeta ei incontestabilă e badgirul înalt de 34 m, cel mai înalt din Iran.

Până la urmă nici nu mi-a părut rău c-am ajuns atât de târziu. Lume era puțină, noaptea era cât se poate de liniștită și înstelată. De-a lungul aleii principale erau atârnate în copaci felinare ce mi-au dat impresia că pășesc într-o poveste. Iar când am dat cu ochii de turnurile zidurilor de apărare, zău că mă așteptam să zăresc în vârful lor magi scrutând cerul și întocmind cine știe ce calendare astrologice ce preziceau viitorul.

Aș fi rămas în grădină până dimineața, dar nu se putea, la ora 11 se închideau porțile.

Cam atât am avut de povestit.

Nu știam mare lucru despre orașul Yazd înainte de-a veni în Iran. Habar n-aveam la ce să mă aștept și poate de aceea surprizele cu care m-a întâmpinat m-au uns pe suflet. E și ăsta un fel de-a călători, să aterizezi într-un loc de-a dreptul neștiutor și în două zile să înveți o grămadă de lucruri, să ți se facă poftă să afli mai mult. O altă jumătate de țară se întindea la est de Yazd.  Oare cum or fi Kerman, Bam ? Cum ar fi o expediție mai adâncă în deșert, acolo unde dunele de nisip sunt atotstăpânitoare ? Cine știe, poate voi afla data viitoare 🙂 .

AncaHM
Despre AncaHM Articolele 515
Sunt Ulițarnica, adică acea parte a sufletului Mihaelei responsabilă cu zburatul pe covoare fermecate prin cât mai multe cotloane ale Pământului. Dacă sunteți curioși să vedeți lumea prin alți ochi, poftiți de frunzăriți !

Fii primul care comentează

Ceva păreri ... observații ... dojeni ...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.