Oare ce-ar spune domnia sa Louis Quatorze, Regele Soare, dac-ar trece în revistă acum, în zilele noastre democratice, grădinile palatului său din Versailles? Ar fi oare mulțumit că fântânile sunt la locul lor și funcționează încă, aruncând trombe de apă proaspătă spre înaltul cerului, în uimirea și încântarea spectatorilor? Ce dacă nici în ziua de astăzi, după sute de ani, nu s-au inventat metode prin care toate fântânile să funcționeze în același timp, pentru el oricum n-ar fi contat, nici atunci, nici acum. Important era să fie vii, să bolborosească voioase când trecea el, Regele și alaiul său prin dreptul lor, în rest cui îi păsa…
Oare i-ar fi plăcut să asculte din nou acordurile cunoscute ale lui de Lully din”Versailles, l’île enchantée” muzică compusă special pentru serbarea de inaugurare a grădinilor sale? Ar fi căutat orchestrele ascunse în dulapurile mari și negre ce-abia se zăreau din spatele gardurilor vii? Ar fi fost uimit să vadă cum dansează jeturile de apă în ritmul muzicii, capricioase, voioase, zglobii precum domnișoarele ce înveseleau Curtea sa?
Mai c-aș paria că nu i-ar fi plăcut cum tropotesc astăzi mii și mii de coate goale prin „les bosquets”, luminișurile acelea ale grădinii, făcute parcă special pentru a adăposti spectacole de teatru simandicoase, pentru a încuraja zbenguielile amoroase, pentru a ascunde intrigile șoptite de la curte. Ce hoardă anostă și plictisitoare mișună acum prin grădini! Nici o doamnă cochetă cu ten de alabastru, cu vreo aluniță conspirativă amplasată strategic pe obraz, învăluită în crinolină mătăsoasă, cu perucă înaltă și pudrată, mirosind ca un întreg lan de lăcrămioare. Nici un domn aristocrat și elegant, neglijent dar șarmant, cu un ac de aur la purtător special făcut pentru a zgândări păduchii de sub perucă. Tare-a mai decăzut lumea asta. Unde-au dispărut vremurile de odinioară? Acelea despre care trădătorul de Talleyrand ar fi spus: „Qui n’a pas vécu dans les années voisines de 1789 ne sait pas ce que c’est que le plaisir de vivre.” ( Cine nu a trăit în prejma anului 1789 nu știe ce e aceea plăcere de a trăi)
Mi-au plăcut tare mult grădinile Versailles-ului. Pe cât de repede am fugit de palate, pe atât de mult am zăbovit pe aleile lor. Mi-am pierdut întreaga zi trecând de la o fântână la alta, dintr-un bosquet într-altul, nici că mi-a păsat de ploaie și de vreme rea. O dată cu biletul de intrare am primit un pliant care-mi propunea două trasee de una, două ore de plimbare, îmi dezvăluia programul de funcționare al fântânilor, îmi spunea la ce oră și ce anume muzică pot asculta. Ușoară explorare, floare la ureche.
Am început cu fântânile din Parterre, pierdute parcă în imensitatea bazinelor, amplasate imediat în spatele palatului. Statuile reprezentând râurile Franței vegheau neclintite pe margine. Sub aceste bazine, cine-ar fi ghicit, sunt imense rezervoare de apă ce alimentează fântânile.
Apoi am mărșăliut pe aleea principală, cea care leagă fântâna lui Leto de cea a lui Apolo. Pline de aluzii lingușitoare aceste două fântâni. Din pricină că Louis se considera soarele Franței, toată lumea i-a cântat în strună și s-a grăbit să-i imortalizeze alter egoul în statui, pe Apolo și pe mama lui, Leto.
Prima fântână spune o poveste despre dușmanii regelui, cei de pe vremea Frondei reprezentați aici de mișeii licieni. Alegoria zice așa. Biata Leto, pe când trebuia să nască copii lui Zeus, a cerut adăpost licienilor. Dar aceștia, de frica represaliilor Herei, n-au vrut s-o primească. Nu i-a ajutat cu nimic, pentru că au reușit să-l mânie pe Zeus cu acest refuz, drept pentru care acesta i-a preschimbat în broscoi. Nici cum nu-i bine cu zeii ăștia.
În capătul celălalt al aleii am găsit cea mai frumoasă fântână a grădinilor după părerea mea, aceea a lui Apolo. Impetuosul zeu al soarelui și al luminii iese din mare cu carul său de foc în sunet de trâmbițe. Mi-a căzut cu tronc instantaneu când am observat c-a îngăduit în preajma sa o familie de lișițe. Le-a permis să-și meșterească cuib, să clocească, să scoată pui, să se zbenguie liniștite printre stropi de apă, copite de cai sălbatici și nimfoi mușchiuloși.
În spatele fântânii lui Apolo înaintea marelui canal, a răsărit, provizoriu doar, o cascadă. Aparține unui artist danez pe nume Olafur Eliasson și vrea să fie o operă de artă. Oricât de impresionantă a fost, mie nu mi-a prea plăcut. Nu în acest loc, poate dac-aș fi văzut-o altundeva …
Apoi m-am afundat în „les bosquets”-ii de pe stânga, c-așa-mi recomanda pliantul pentru plimbarea de dimineață. Am trecut prin grădina regelui, am dansat un menuet alături de țâșnitoarele din Mirroir d’Eau iar apoi am descoperit o altă trăznaie de-a lui Olafur Eliasson.
În Bosquet de la Colonnade, în bazinul de la picioarele unui etern Hades ce răpește o eternă Proserpină, în loc de apă limpede ca cristalul m-a întâmpinat o mlaștină secată. Am stâmbat din nas, neștiutoare. Abia mai târziu am aflat ce schepsis ascundea. Acea întindere gri, crăpată și neatrăgătoare era de fapt praf de morenă, pământ special, transportat de ghețari și depus în urma topirii gheții, bogat în nutrienți, numai bun pentru a primi semințe dătătoare de viată. Ce frumos omagiu adus zeiței fertilității.
Am trecut mai departe prin Bosquet de la Girandole, cu-a sa fântână în trepte, mititică dar cochetă. După ce am salutat un Bachus de bronz, am intrat în sala de bal, unde vedetă era cea mai veche fântână a lui Le Notre ce-a supraviețuit vremurilor. O cascadă amfiteatru, căptușită cu o mulțimea de scoici aduse de departe, din Oceanul Indian și Marea Roșie de corăbiile din marina regală. Clipocitul apei era acompaniat cu acordurile baroce ale muzicii lui Rameau și Lully.
Și pentru că după amiaza nu era departe am hotărât să fac un salt în luminișurile din dreapta aleii principale pentru a vedea spectacolul fântânilor de-aici. Mi-au plăcut încă și mai mult.
Nu sunt doar fântâni vechi în grădinile Versailles-ului. Neașteptat, mi-a răsărit în cale în bosquet du Théâtre d’Eau un șarpe de aur. La început a stat nemișcat cât să ne hipnotizeze, mai apoi a început să stropească de pe la toate încheieturile. Dar imaginația mea a fost mult prea săracă când mi-am închipuit că arătarea din mijlocul apelor era un șarpe. E vorba de ceva mult mai complicat. Fântâna concepută de sculptorul Jean Michel Othoniel, se numește Les Belles Dances, și reprezintă pașii de dans inventați și desenați de însuși Louis XIV în cartea sa personală cu dansuri baroce. Ei, numai un francez s-ar fi putut gândi la o trăznaie ca asta.
Pe la ora 5 după amiaza, frântă de oboseală, m-am retras către fântâna lui Neptun să ocup un loc strategic la spectacolul ce urma să înceapă peste un sfert de ceas. Conform programului, la 5:20 trecute fix urma să fie pusă în funcțiune și cea mai mare fântână a grădinilor, demnă de un zeu al mărilor. Din cauza tonelor de apă ce trebuiesc puse în mișcare, această fântână e pornită doar o dată pe zi și doar pentru opt minute. Dar ce spectacol…
După ce ultimele acorduri ale muzicii lui Rameau și Lully s-au stins, după ce Poseidon a potolit iarăși apele, am fost poftiți și noi spre ieșire. Fântânile erau amuțite toate, liniștea se așternea deasupra grădinilor.
Vizita la castelul din Versailles se încheiase.
Fii primul care comentează