Uji – în căutare de glicine
jurnal japonez - capitolul 2

Kyoto – joi, 19 aprilie pe la ora trei după amiază. După cazarea la hotel și puțină leneveală, eram gata să pornesc la drum, în prima excursie opțională a turului nostru japonez. Planul de bătaie era să luăm trenul până în Uji, o mică localitate aflată la vreo 20 km distanță de Kyoto, adică aproximativ 50 de minute de mers cu trenul regional. Scopul micii noastre expediții era să vizităm un templu celebru și să amușinăm flori de glicină ( wisteria după alte păreri ).

Drumul a decurs fără probleme iar templul se afla foarte aproape de gară, 10 minute de mers pe jos în pas lejer. Am ignorat cu desăvârșire magazinașele cu suveniruri ( le-am trecut noi în revistă la întoarcere ) și-am mers glonț la casa de bilete. După multe zâmbete și plecăciuni ni s-au înmânat biletele și nelipsitul pliant cu explicații ( în engleză ). Am rămas foarte impresionată de modul în care se face turism în Japonia. La fel ca și în Franța, ori de câte ori scoți bani ca să plătești un bilet, capeți neaparat și un pliant care îți dezvăluie esențialul despre locul vizitat.

Așadar, am fost poftiți pe poarta templului Byodoin  care …

a fost înființat în anul 1052 de către regentul Fujiwara no Yorimichi, după reamenajarea unei vile construite de tatăl său Michinaga. În anul următor, 1053, a fost ridicată și aripa Amitabha, unde a fost adăpostită o statuie a lui Budha ( Amitabha Tahagata ). Astăzi, această aripă poartă denumirea de Hoo-do ( Sala păsării Phoenix ). E o construcție elegantă și frumos împodobită, asemănătoare  palatului descris în scrierile budiste ale sectei Jodo. Grădina ce înconjoară templul a fost inclusă în lista monumentelor istorice și e în stilul clasic Heian ce include porțiuni cu pietriș bine greblat și poduri arcuite sau plate. Templul a fost inclus pe lista monumentelor UNESCO.

Vizita noastră nu a durat mult, templul se închidea la ora șase. Nu am apucat să intrăm în Sala Phoenix pentru a vedea statuia cea mare a lui Buda și multe altele mai mititele, ale unor Buda plutind pe nori, era deja închisă. Am dat doar un ocol parcului pentru a ne desfăta ochii în grădina japoneză plină cu azalee în floare, pentru a ne umple sufletul cu pace și urechile cu liniște și pentru a trage cu ochiul printre celelalte clădiri ale templului.

Iar la sfârșit ne-am adunat sub perdeaua de glicină pentru o sesiune foto și pentru a ne sătura de parfum.

Și cam atât. Am lăsat în urmă templul Byodoin și ne-am îndreptat agale ( de data asta ) spre gară.

Omotemon – poarta principală
În Japonia templele sunt construite din lemn, de cele mai multe ori lemn de cedru. Puține rezistă timpului și incendiilor, dar sunt mereu reconstruite. Sunt asemenea păsării Phoenix.
Una din cele două păsări Phoenix cocoțate pe acoperiș, ce au dat probabil numele sălii principale
Porțiunea aceasta a templului, Sala Phoenicșilor, înconjurată fiind de ape a rezistat tuturor incendiilor timp de 1000 și ceva de ani. Incredibil, dar adevărat.

Alte clădiri din complex

Fuji din numele clanunul Fujiwara, primii stăpâni ai locului, și numele copacului de glicină împart același caracter japonez. De aceea, în templele construite de familia Fujiwara cresc întotdeauna glicine.

Nu mult după ce-am părăsit templul, chiar la intrarea pe strada cea plină cu magazine cu suveniruri am avut parte de surpriza serii. O bătrânică ce se plimba sprijinită într-un cadru metalic prin fața unei porți, văzând cu câtă curiozitate trăgeam noi cu ochiul în curtea casei sale, ne-a poftit înăuntru.

Am găsit în spatele porții o căsuță tradițională cu acoperiș de paie și o grădinuță foarte simpatică, căzute parcă hodoronc-tronc acolo dintr-o poveste de demult. Curtea era curată bec, iar în grădina îngrijită cameliile își scuturau ultimele petale. Iar bunicuța noastră plesnea de mândrie văzând moacele noastre încântate, deși se cam plângea că-i vine din ce în ce mai greu să aibă grijă de casă. Off, de-ar fi toate bunicuțele așa vrednice ca ea.

La poarta bunicuței noastre japoneze.
… și-n grădină
… cu nelipsiții bursuci tanuki, aici de față un el și o ea.

Orășelul Uji se mai laudă cu ceva. Se spune că aici crește și se produce cel mai bun ceai din Japonia. Până s-ajungem iar la gară am putut trece în revistă și oferta de ceai, prăjiturele verzi cu ceai și tot felul de alte lucrușoare puse la dispoziția călătorului prin magazinele de suveniruri. Am rezistat eroic de data asta.

Iar la sfârșit de tot ne-am scos pălăriile în fața unui monument ce amintea de Povestea lui Genji a doamnei Murasaki Shikibu, cea care a trăit la curtea unui împărat japonez în perioada Heian și a scris primul roman din lume. Pentru că ultimele capitole ale cărții se petrec în Uji, orașul e împânzit cu statuete care amintesc povestirile spuse acolo. Noi am zărit-o doar pe aceasta.

O camelie întârziată

Și cu asta, basta. Ne-am întors în Kyoto pentru a ne întâlnii cu chiulangii care optaseră pentru câteva ore bune de somn și-a pleca împreună la cină. Ne aștepta acolo o chestie cu nume ciudat,  shabu-shabu …

AncaHM
Despre AncaHM Articolele 515
Sunt Ulițarnica, adică acea parte a sufletului Mihaelei responsabilă cu zburatul pe covoare fermecate prin cât mai multe cotloane ale Pământului. Dacă sunteți curioși să vedeți lumea prin alți ochi, poftiți de frunzăriți !

2 Comentarii

Ceva păreri ... observații ... dojeni ...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.