Tsingy de Bemaraha sau Locul unde nu poți umbla desculț
jurnal malgaș - capitolul 5

Tsingy de Bemaraha e un munte cu totul neobișnuit ce se înalță pe un platou din vestul Madagascarului. În jurul lui a fost constituit un parc natural protejat, care în anul 1990 a fost  inclus pe lista patrimoniului UNESCO. Este un masiv calcaros foarte dur, nu foarte înalt, cu numeroase peșteri și un canion impresionant sculptat de râul Manambolo. Demult de tot, în vremuri geologice, a fost fund de mare iar stâncile de-acum au fost cândva recifuri de corali.

Partea vestică a platoului are un relief foarte ascuțit, acoperit în mare parte de o pădure deasă și uscată. Seamănă perfect, în mintea mea, cu imaginea pe care mi-am făcut-o despre piedicile ce s-au ridicat în fața Zmeoaicei după ce Făt Frumos a aruncat în spate piaptănul, peria și amnarul. Doar că aici, ustensilele astea fermecate par a fi aruncate toate la gămadă, claie peste grămadă. Acum, în sezonul secetos, doar astea trei. Nici nu vreau să mă gândesc cum arată locurile în sezonul ploios când e pusă la bătaie și năframa fermecată. După o ploaie zdravănă stâncile acelea tăioase devin și alunecoase, numai bune pentru o tentativă de sinucidere. Traducerea din malgașă a numelui, Tsingy, ar însemna cu aproximație locul unde nu poți merge desculț sau în altă variantă locul unde poți păși doar în vârful degetelor.

În partea de rezervație ce poate fi vizitată de călătorii dornici de aventură pot fi urmate mai multe trasee, în funcție de calificarea fiecăruia într-ale cățărărilor montane. E musai să pleci la drum însoțit de un ghid local, specialist într-ale traseelor amenajate în munte. Pentru vizitatori ca noi, oferta consta în două tururi: Grand Tsingy și Petit Tsingy. Ne-am lăcomit și-am ales Grand Tsingy.

Începutul a fost ușor. Am străbătut o pădure deasă pe-o cărare liniștitor de plată. Abia când am ajuns la picioarele piramidelor ascuțite de piatră am dat de greu. Am avut de urmat acolo cărări de lemn special amenajate peste hăuri deschise în piatră, a trebuit să urcăm scări de oțel, să ne prindem carabinierele hamurilor din dotare de cablurile întinse de-a lungul zidului de piatră, să pășim cu grijă pe bolovani strategic plasați astfel încât să formeze trepte care să ne ajute în ascensiune. Să ne târâm prin peșteri, să ne ferim degețelele delicate de vârfurile ca de cuțit ale pietrelor, să ne coacem în soarele necruțător al tropicelor mai ales acolo sus unde nu era pic de umbră. Categoric, n-a fost deloc ușor pentru niște pantofari ca noi. M-am felicitat tot drumul c-am avut inspirația de-a îndesa în bagajul de Madagascar și bocancii de munte. Altfel zău dacă făceam față.

Dar am răzbit până la urmă cu toate că i-am dat nițel de furcă ghidului. A răgușit săracul, tot explicându-ne unde să punem picioarele. Și s-a plictisit de întrebările noastre repetate despre cât timp ( de chin ) ne-a mai rămas. Pe la sfârșit ne-a zis așa: „În mod normal mai e o jumătate de oră de mers. Dar voi, pentru că sunteți niște țestoase, o să-l faceți într-o oră și jumătate”. Și mare dreptate a mai avut.

Cât despre răfuiala mea strict personală cu Tsingy, scorul arată cam așa:

  • la plusuri – multă mișcare în aer liber într-un loc deosebit, cum probabil nu voi mai întâlni în altă parte. Surpriza întâlnirii cu mangustele și cu câteva familii de lemurieni. E drept, nu am avut norocul de-a vedea lemurienii țopăind printre stânci ci doar în pădure, dar tot un plus a fost.
  • la minusuri – mult chin pe traseu, multe vânătăi pe picioare și răni în palmă din cauza stâncilor ascuțite. Și nu în ultimul rând una pereche de nădragi găuriți în fund (din pricina acelorași nemernice pietre ascuțite )

Cam asta a fost tot, urmează fotografiile furate în timpul pauzelor tehnice.

Prin pădure, unde era ușor de mers. În fruntea grupului nostru mergea ghidul local. În spate, porterul ce ne căra lunch-ul
Urme de scoici pe pietrele din Tsingy – semn că aici a fost cândva o mare. Ca în Hațeg, ce mai.

Două manguste cu coadă inelată, ospătându-se cu o șopârlă ( sau un mic șarpe )

Noi, târâindu-ne printre pietroaie
Pauză de tras sufletul pe la mijlocul urcușului
O privire (victorioasă) din înălțimi
Uite de unde veneam
Am ajuns pe prima platformă

Primejdii în drumul spre cea de-a doua platformă
Catedrala
Luminița de la capătul tunelului
Mangusta (Michael pe numele ei, dat de ghizii locului) amușinând merindele noastre
AncaHM
Despre AncaHM Articolele 515
Sunt Ulițarnica, adică acea parte a sufletului Mihaelei responsabilă cu zburatul pe covoare fermecate prin cât mai multe cotloane ale Pământului. Dacă sunteți curioși să vedeți lumea prin alți ochi, poftiți de frunzăriți !

Fii primul care comentează

Ceva păreri ... observații ... dojeni ...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.