Tokyo – o minunată lume nouă
jurnal japonez - capitolul 24

Din toate locurile vizitate în Japonia, Tokyo mi-a plăcut cel mai puțin. O fi fost din pricină c-am ajuns aici la final de excursie, când atinsesem deja pragul de saturație și nu mai vroiam altceva decât să ajung acasă, să-mi mai trag sufletul nițel înainte de-a mă gândi s-o iau de la capăt cu colindatul. Am să mai dau vina și pe „afinitățile mele elective” care mă imping, fără nici un dubiu, spre un alt soi de oraș, nu spre un balaur cu șapte capete precum Tokyo.

Orașul acesta e imens. A înghițit rând pe rând orășelele și satele din jur iar acum este o super-metropolă prin care mișună 13 milioane de oameni. E un oraș modern, plin de șosele și zgârie-nori, aflat într-o permanentă schimbare. Peste tot am zărit șantiere de construcții, macarale, drumuri în curs de amenajare. Tokyo a fost aproape ras de pe fața pământului de către bombardamentele americane în cel de-al doilea război mondial,  dar de-atunci a renăscut și-a crescut mai repede decât Făt Frumos din poveste. Și mai crește în continuare. N-aș putea spune că peisajul citadin mi-a lăsat o impresie plăcută. Dimpotrivă, puzderia aceea de blocuri împopoțonate cu reclame stridente mi-a creat o stare de disconfort.  Atunci când mă uitam năucă cum o autostradă trece printr-un bloc, când umblam ca o cârtiță prin interminabilele tuneluri îmbârligate ale metroului sau când încercam să nu mă rătăcesc prin magazine imense s-a întâmplat să mă întreb în sinea mea: Oare ce naiba caut eu aici!?

Pe de altă parte, n-am putut să nu admir eficiența cu care se desfășurau lucrurile în Tokyo. Metrourile mergeau ceas, n-am văzut ambuteiaje pe străzi, nici un claxon nu mi-a zgâriat timpanele, toată lumea era politicoasă și disciplinată. N-am întâlnit nici un pic de isterie balcanică pe-acolo, care să-mi amintească de casă.

Oricum, n-aș putea spune că-mi pare rău c-am trecut prin toate locurile puse pe listă de organizatorii excursiei noastre, sunt considerate în fond sarea și piperul orașului, sunt un fel de must see pentru toți turiștii serioși 😉 ce trec prin Tokyo. Dacă le săream rămâneam cu un off, dar așa … le-am văzut, m-am lămurit iar a doua oară nu mă vor mai tenta, în cazul în care voi mai ajunge vreodată prin Tokyo.

Așadar … iată și itinerarul nostru, prezentat nu neaparat în ordinea cronologică a evenimentelor ci doar într-o aproximativă listă a preferințelor .

Akihabara – printre personaje de poveste

În cartierul numit Akihabara am aterizat în mijlocul unei lumi botezate otaku, sau mai pe românește, lumea celor obsedați de manga = benzi desenate  și de anime-uri = desene animate japoneze.

După război cartierul acesta a fost renumit îndeosebi pentru magazinele ce vindeau produse electronice dar astăzi au întâietate sălile cu jocuri video și magazinele ce vând produse legate de manga și anime. Am intrat și noi în vreo două dar, sincer, nu am avut răbdare să aprofundez problema. M-am simțit acolo un extraterestru. N-am recunoscut absolut nici un personaj, nici un supererou, nimic. Așa că doar  am venit, am văzut, n-am priceput nimic și-am plecat mai departe.

Chuo Dori era închisă traficului și o grămadă de lume se adunase în mijlocul străzii.
Oare cine-or fi personajele?

La băute cu pisicile

O trăznaie pe care musai am vrut s-o încerc a fost și o vizită la o Cat café, adică o cafenea cu multe mâțe unde poți servi câte ceva și-n același timp scărpina pisici. De, la București nu m-am învrednicit să mă duc, măcar s-o fac în Tokyo.

Deși moda a apărut pentru prima oară în Taiwan, a prins foarte bine în Japonia unde mulți oameni și-ar dori un animăluț de companie dar nu și-l pot permite datorită spațiului nu foarte generos în care locuiesc. Așa că preferă să meargă din când în când la cafenea și să se bucure de pisicile de-acolo. E plin de cafenele de felul acesta în Tokyo.

Cat café-ul pe care l-am vizitat era la etajul 8 al unei clădiri din apropierea hotelului nostru. N-aș putea spune că era o cafenea în adevăratul sens al cuvântului ci mai mult un loc de joacă cu pisici, amenajat într-un soi de apartament nu prea spațios. Puteai servi ceva sucuri acolo și mai puteai cumpăra bunătăți pentru pisici dacă aveai chef. Timpul pe care-l puteai petrece era cronometat și taxat în funcție de câte zeci de minute aveai de gând să rămâi.

Cu toate că era cam aglomerat și picicile cam sictirite, a fost o experiență distractivă. Un cuplu de spanioli cu care ne-am intersectat la plecare în ușa blocului și care încerca să se hotărască dacă să intre sau nu, au tras concluzia. Zicea unul din ei: „Ia uite ce mutre fericite au! (adică noi, cele ce ieșeam pe ușă). Înseamnă că e bine. ”

Strada Takeshita – shopping partea întâi

Un lucru de care m-aș fi lipsit bucuroasă în Tokyo au fost sesiunile de cumpărături. Cred că din acest punct de vedere sunt o persoană complet inversă, în loc să mă calmeze, să mă umple de fericire, shopping-ul ăsta mă enervează la culme. Merg prin magazine doar dacă e musai, iar atunci țintit spre lucrul ce mă interesează. Dar cum nu sunt doar eu pe lumea asta … 🙂

Prima tură de cumpărături am făcut-o de-a lungul a aproximativ 400m, pe strada Takeshita. Se găsesc aici tot felul de trăznăi, vândute de firme celebre sau dimpotrivă, de mici firme independente. De multe ori produsele vândute sunt folosite pentru testarea pieței, pentru identificarea tendințelor spre care se îndreaptă preferințele cumpărătorilor, în special ale celor tineri. Era o înghesuială infernală pe străduța Takeshita, semn că are mare trecere.

Tot aici poți întâlni tineri deghizați în tot feul de personaje, dornici să atragă atenția asupra lor. Ai putea da nas în nas de exemplu cu tot soiul de Lolite , de păpușele Decora, de androgini punk-rock Visual Kei  sau cine mai știe ce stiluri unice pe lume, create de imaginația bogată a tineretului progresist.

Shibuya – shopping partea a doua

A doua tură de cumpărături am avut-o în zona Shibuya. Înainte de-a ne învârti prin magazine însă, am avut de trecut în revistă două obiective.

Prima oară ne-am dus la statuia ridicată în cinstea lui Hachikō, cățelul ce-a ajuns celebru datorită fidelității arătate stăpânului său. Hachikō obișnuia să-și conducă stăpânul, profesorul Ueno, la gara din Shibuya în fiecare dimineață, ori de câte ori acesta pleca la serviciu și apoi să-l aștepte seara la întoarcerea acasă. Era o rutină repetată zi de zi până într-o seară când profesorul Ueno nu s-a mai prezentat la întâlnire. Din nefericire a suferit de un atac cerebral la universitate și a murit la spital. Hachikō însă l-a așteptat în continuare câte zile a mai avut și a continuat să-l caute neobosit prin mulțimea călătorilor.

Statuia lui Hachikō

Al doilea punct de interes a fost intersecția din preajma gării Shibuya, o încrucișare de drumuri ce are renumele de-a fi cea mai aglomerată din lume. E interesantă pentru că stopurile sunt sincronizate în așa fel încât traficul mașinilor e oprit simultan pentru toate sensurile de mers permițând pietonilor să pună stăpânire pe întreaga intersecție, nu doar pe zebre. E într-avevăr un spectacol să vezi puhoiul acela de oameni trecând unii pe lângă alții fără nici o îmbrânceală, fără nici o bombăneală, respectând o politețe desăvârșită.

Pe locuri …
… fiți gata …
START

 Ginza – shopping partea a treia

Fost-am și prin Ginza, cartierul cumpărătorilor cu bani mulți prin buzunare. Cred că toate firmele de renume au magazine deschise în cartier. Ce fel de minunății se pot cumpăra aici n-aș putea spune, eu una m-am plimbat doar prin fața magazinelor, neîndrăznind să trec la lucruri mai serioase.

Am rămas doar cu o singură amintire legată de Ginza. Cei doi călugări budiști ce ieșiseră cu bolul în stradă pentru a-și primi ofranda zilnică. Cât am stat eu prin preajmă, să fi fost vreo zece minute – un sfert de ceas, n-am văzut pe nimeni contribuind cu ceva la bunăstarea lor.

Ce ziceți de aceste două personaje ?
Acest călugăr făcea un pas minuscul la fiecare cinci secunde. Era într-un contrast sfidător cu lumea ce forfotea în jurul său.

Odaiba – o excursie la mare

Într-o după amiază am plecat într-o mini-excursie până la mare, în Odaiba. Ca s-ajungem acolo a trebuit să luăm mai întâi metroul cale de multe stații și apoi să ne îmbarcăm în Yurikamome ( Pescărușul ), un tren complet automatizat, fără conductor ce leagă țărmul de insulele artificiale ce formează cartierul numit Odaiba. A fost plăcut să zburăm pe aripile lui, undeva la înălțime și să admirăm orașul.

În Odaiba am avut ocazia să intrăm cu picioarele în apa golfului Tokyo sau, cu puțină indulgență, în apele Pacificului. Ne-am plimbat apoi de-a lungul falezei și am admirat profilul orașului. Odaiba a devenit în ultimii ani un loc popular pentru cumpărături și pentru petrecerea timpului liber. Mulți tineri își dau întâlnire aici pentru a merge apoi la distracție prin cluburile din împrejurimi.

Cred că farmecul Odaibei crește exponențial la lăsarea întunericului, atunci când luminile orașului se aprind. Mi-ar fi plăcut s-ajung pe-aici pe înserat, dar n-am avut puterea s-o fac. Mica noastră excursie s-a încheiat mult mai devreme. Am părăsit Odaiba pe calea apelor, după ce ne-am îmbarcat într-un feribot ce ne-a dus înapoi la țărm și la mult-folositele linii de metrou.

Zburând pe aripile Pescărușului Yurikamome
… admirând împrejurimile

Gata, am ajuns în Odaiba.
La plajă
Podul Curcubeu

Cu barca, înapoi pe țărm
Clădirea TV Fuji

Prin jurul palatului imperial

O altă mică excursie pe care am făcut-o a fost la Palatul Imperial. Nu am vizitat mare lucru aici, nici nu se prea putea, pentru că palatul nu e deschis publicului. Ne-am plimbat nițel prin jurul lui, printr-un cartier modern, mult mai aerisit decât cele văzute până atunci în Tokyo.

Palatul propriu-zis se află în mijlocul unui spațiu liber imens, cocoțat pe un mic delușor. Cum de-a scăpat zona asta de lăcomia imobiliară? În Japonia împăratul e considerat încă un fel de semizeu și nimeni nu are voie să se uite de sus în curtea lui. Ce mi-a plăcut cel mai mult în zona asta a fost parcul plin de pini toaletați, fiecare într-alt fel. Din păcate nu m-am priceput să le surprind personalitățile diferite în fotografii.

Vechea gară din Tokyo, frumoasă dar strivită de blocurile lumii moderne

Zidul de zgârie-nori ce înconjoară Palatul Imperial.

Trăgând cu ochiul pe la porțile Palatului Imperial

Deocamdată mă opresc aici cu povestea experiențelor noastre tokiote. Despre incursiunile făcute în căutarea bătrânului Edo, în episodul următor.

AncaHM
Despre AncaHM Articolele 515
Sunt Ulițarnica, adică acea parte a sufletului Mihaelei responsabilă cu zburatul pe covoare fermecate prin cât mai multe cotloane ale Pământului. Dacă sunteți curioși să vedeți lumea prin alți ochi, poftiți de frunzăriți !

2 Comentarii

  1. Oh, ce mă bucur să descopăr că cineva a avut aceleași simțăminte ca și mine în Tokyo! Subscriu în totalitate la cele menționate de tine, Mihaela!
    Creionezi superb totul!

Ceva păreri ... observații ... dojeni ...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.