Călătorului îi șade bine cu drumul. Energia adunată în timpul a săptămâni și săptămâni de stat cu fundul pe scaun la birou nu se epuizase în prima zi petrecută în Ținuturile Secuiești. Mai aveam ceva dor de ducă de consumat. Și cum eram prin apropiere mi-am zis să trag o fugă până la Cheile Bicazului și Lacul Roșu, că nu mai fusesem pe aici de foarte, foarte mult timp.
Ziua se anunța la fel de frumoasă și călduroasă ca cea de ieri. O plăcere să conduci pe drumuri bune, fără gropi, prin tunelurile aurii și arămii ce le țeseau copacii înșirați de-a lungul drumului. Dar până să ajung în Gheorgheni vremea mi-a jucat o festă. A așternut o pătura de nori deasupra întregii depresiuni a Giurgeului de nu mai vedeai la doi pași. Abia după ce-am amețit pe serpentinele Hășmașului Mare am dat iar de soare și-am privit de la înălțime norii pufoși din vale.
Lacul Roșu n-a fost o surpriză. L-am regăsit așa cum îl țineam minte, presărat cu trunchiuri de copaci pietrificați. Era mult mai puțină înghesuială decât în lunile de vară, ceea ce n-a fost deloc rău din punctul meu de vedere. Bărcile de agrement erau în șomaj tehnic iar rațele sălbatice, nestingherite de prezența lor pe lac, puseseră stăpânire pe bușteni și se încălzeau la soare. N-am zăbovit prea mult la Lacul Roșu, doar cât să mă bucur de reflecțiile pădurii în apele lui limpezi și să înfulec un langoș prăjit atunci pe loc.
Mai departe, în Cheile Bicazului, era mult mai animat. O grămadă de tineri, păreau elevi veniți în excursie cu clasa, se scurgeau de-a lungul șoselei în șir indian. Veseli și gălăgioși se luau la întrecere cu pârâul din vale. Mașinile treceu greoi pe drum, cu viteză redusă datorită drumului șerpuit și faptului că șoferii vânau locuri de parcare. Ne opream cu toții la margine de drum în micile spații disponibile, pentru a face fotografii. Spectaculoase mai sunt cheile astea. Și accesibile dacă ne gândim că le poți străbate stând comod la volan și nu dându-ți duhul pe jos.
Gata, s-a terminat județul Harghita, urma Neamțul. Era cazul să fac cale întoarsă, altfel cine știe pe unde mai ajungeam. Excursia mea era dedicată secuilor, la moldoveni voi veni altă dată. Pătura de nori de dimineața se risipise cu totul așa că m-am bucurat pe deplin de culorile toamnei. Am mai făcut un mic popas, marcat ca punct panoramic, într-un loc pe care îl remarcasem dimineața dar unde nu oprisem din cauza ceții. Aflu de pe tablele cu explicații că sunt la mina de andezit din Suseni. Lecția de geografie continua cu o explicație a lanțului muntos ce se vedea în depărtare.
N-a durat mult până să ajung acasă. Cum era o oră rezonabilă am ușchit-o pe dealurile dimprejur fară frica urșilor. Mai mult, am avut paza asigurată de cățelul pensiunii care a decis să mă însoțească. La un moment dat s-a plictisit însă și a pasat responsabilitatea unui alt cățel ce păzea o cireadă de vaci. M-am simțit așadar în deplină siguranță. Mi-am lungit hoinăreala cât de mult am putut. Am lenevit la soarele molcom de toamnă, am ascultat liniștea, am încercat să prind culorile toamnei în fotografiile făcute tuturor copacilor și tufișurilor gasite în cale.
La sfârșit am avut parte și de o vânătoare vulpească de șoareci. Am văzut pe viu cum o șireată roșcată a pândit, a prins și a înfulecat un biet șoarece de câmp. Scena mi-a amintit că nici eu nu mâncasem decât un langoș toată ziua, așa că m-am retras la pensiune să iau măsurile cuvenite. Cu burta plină n-am mai avut chef decât să-mi trec în revistă capturile fotografice. Era să adorm cu calculatorul în brațe.
A doua zi petrecută în Țara secuilor se terminase.
1 Trackback / Pingback