Pasargadae, Naqsh-e Rostam & Persepolis
jurnal iranian - capitolul 14

Ziua petrecută pe drumul dintre Yazd și Shiraz a fost lungă, călduroasă și obositoare. Am avut de străbătut în jur de 450 km ceea ce s-ar traduce în aproximativ 6 ore de condus autocarul. În plus, am avut de trecut trei încercări, ca-n poveste, fiecare dintre ele trimițându-ne înapoi în timp tocmai în perioada ahemenidă a primului imperiu persan, mai exact în prima jumătate a mileniului întâi î.e.n. Mai întâi a trebuit să călărim o ghionoaie pentru a ne prezenta la mormântul unor Roș’ împărați și apoi am avut de furcă cu un văl fermecat ce-ascundea splendorile unui palat.

Deschid o paranteză acum. Am citit de curând o carte ( Peter Turchin. War and Peace and War  Penguin Publishing Group. Kindle Edition.) ce mi s-a părut foarte interesantă. Am reținut din ea două idei principale. 1. Imperiile răsar, în cele mai multe cazuri,  la granița dintre două civilizații ( cu cât mai diferite cu atât mai bine – frecușul dintre ele e mai mare ) și sunt construite de grupuri de oameni cu o asabiya mare, adică capabili de o puternică acțiune colectivă concertată ( termenul asabiya a fost împrumutat de la Ibn Khaldun, un gânditor arab din secolul al XIV-lea) 2. În curând istoria ar putea deveni o știință exactă dacă ar fi îndeplinite trei condiții: să avem suficient de multe date despre acțiunile de zi cu zi ale milioanelor de indivizi, să avem o putere de calcul suficient de mare pentru a le prelucra și să putem concepe modele matematice deștepte. În aceste condiții, cine știe, într-o bună zi viitorul ar putea fi prevestit ușor. Autorul numește abordarea aceasta clio-dinamică ( Clio de la muza istoriei și dinamică de la studiul proceselor ce se modifică în timp).

Și mai zicea domnul Turchin la un moment dat

Cele mai multe micro-acțiuni pe care le fac oamenii în cea mai mare parte a vieții lor, nu au niciun efect asupra comportamentului sistemului în ansamblu – sunt amortizate complet la un nivel macro. Dar există uneori situații în care un singur individ acționează într-un anume loc și într-un anumit moment în care macrosistemul este extrem de sensibil la mici perturbații. Atunci, un mic act al unui singur individ poate declanșa o avalanșă de consecințe și poate duce la o schimbare completă a cursului evenimentelor.

O astfel de situație a apărut în anul 550 î.e.n. când un individ pe nume Cirus a reușit să-i adune pe toți nemulțumiții în jurul său și a decis să lupte împotriva bunicului său Astyages, puternicul rege al mezilor. Din acel moment a început istoria glorioasă a Imperiului Persan.

Gata, închid paranteza și revin la micro-evenimentul care-a fost excursia noastră prin Iran.

Pasargadae

Prima oprire a zilei am făcut-o la Pasargadae, cea dintâi capitală a Imperiului Persan. N-a fost foarte lungă, doar cât să străbatem o alee lungă ce se întindea din parcare până la mormântul lui Cirus, să-i dăm un ocol acestui mormânt și apoi să ne întoarcem la autocar. Undeva, la câteva sute de metri depărtare, se zăreau și rămășițele palatului lui Cirus. Nu mi-a părut rău că nu ne-am dus până acolo, ruinele nu mă inspiră deloc, mai ales cele din care n-a mai rămas mare lucru. Iar soarele necruțător care mă bătea drept în creștetul capului mă îndemna mai degrabă să mă ascund în restaurantele din apropiere decât să umblu teleleu printre pietre împrăștiate care încotro. Mmm … ce bună a mai fost înghețata ce plutea în sucul de morcovi proaspăt stors.

Despre mormântul lui Cirus ce-aș putea să spun. Nu m-a impresionat prin mărime ( nu e cât o piramidă egipteană ), nici prin grandoare ( nu are defel zorzoane ) ci prin simplitatea lui austeră și prin faptul c-a rezistat, la exterior cel puțin, vreme de 2500 de ani. E un soi de dovadă că Cirus și-a meritat supranumele de cel Mare, că povestea lui a rămas puternic înșurubată în mintea urmașilor săi până în ziua de azi.

Nu eram singurii vizitatori ce-și prezentau omagiile fondatorului dinastiei Ahemenide, celui care i-a unit pe mezi și pe perși sub un singur steag și care a cucerit și a stăpânit un imperiu mai mare decât văzuse lumea vreodată, proclamând dreptate pentru toți supușii săi și oferind iertare dușmanilor înfrânți. O grămadă de lume se învârtea în jurul mormântului. Se spune că însuși Alexadru a făcut acest gest, după ce-a înfrânt armatele ultimului Darius și, supărat fiind că unul din macedonienii lui a jefuit mormântul, a ordonat să fie refăcut la loc. Povestea mai spune că s-ar fi găsit atunci în mormânt o plăcuță pe care scria următoarele

Omule, oricine ai fi tu și de oriunde ai fi venit, pentru că știu sigur că vei veni, eu sunt Cirus, cel ce le-a câștigat persanilor un imperiu. Prin urmare nu-mi purta ranchiună pentru această bucată de pământ care-mi acoperă oasele. 

Cât adevăr și câtă legendă se ascund aici doar Ahura Mazda / Allah / Dumnezeu știe precis. Pentru că nu există plăcuțe sau inscripții cuneiforme pe mormânt, specialiștii se cam codesc să afirme cu certitudine că-i apaține într-adevăr lui Cirus și nu unui alt personaj important. Puterea legendei e însă mai mare. Nouă tuturor celor prezenți acolo, iranieni sau vizitatori din alte colțuri ale lumii, nici prin cap nu ne-ar fi trecut să acceptăm c-ar fi fost mormântul altcuiva.

Undeva în zare, rămășițe ale vechiului Pasargadae

Naqsh-e Rostam

Următoarea oprire am făcut-o într-un loc de-a cărui existență nu aveam habar până s-ajung în Iran, la necropola Regilor Regilor persani pe care am găsit-o undeva în mijlocul pustietății. În zilele noastre se numește Naqsh-e Rostam, adică Frizele lui Rostam într-o traducere aproximativă.

Am dat aici peste un perete înalt și aproape vertical de stâncă în piatra căruia erau săpate patru cruci imense. În inima fiecăreia dintre ele era deschisă câte o încăpere mortuară. Sub cruci am mai zărit câteva panouri în basorelief ce povesteau tot soiul de istorii cavalerești. Ele au dat dealtfel numele locului. Oamenii au uitat cu timpul personajele adevărate reprezentate în basoreliefuri și le-au asimilat pe toate cu Rostam, paladinul fără seamăn al tradiției persane. Mie uneia mi s-au părut frumoase și impresionante atât crucile cât și frizele sculptate.

Crucile scobite în munte sunt de fapt mormintele a patru mari regi persani: a lui Darius I cel Mare, a fiului său Xerxes I, a lui Artaxerxes I fiul lui Xerxes și a lui Darius al II-lea. Brațul orizontal al crucii, în mijlocul căruia e săpată intrarea în încăperea mortuară pare a fi reprezentarea unui palat regal. Baza crucii e o carte albă. Partea de sus însă îl înfățișează pe Regele Regilor prezentându-se la întâlnirea cu fravashi-ul său ( sufletul său nemuritor ) susținut ( la propriu ) de o pleiadă de supuși.

Mormântul lui Darius I cel Mare

Basoreliefurile sculptate la baza crucilor sunt mai recente, din perioada sasanidă. S-ar putea spune că regii acestei dinastii au vrut să-și lege propria istorie cu cea a strămoșilor lor făuritori de imperii. În mare parte au reușit. Iranienii din zilele noastre se mândresc îndeosebi cu trei dintre dinastiile lor: cu ahemenizii, cu sasanizii și cu safavizii.

Aici e reprezentată investitura regelui Narseh (c. 293–303), care primește puterea din mâinile zeiței apei, Anahita
Călărețul bulgar din Madara e copilaș pe lângă acești cavaleri sasanizi.
Aici e înfățișat triumful regelui Shapur I împotriva împăraților romani Valerian și Philip Arabul. Valerian a pățit cea mai mare rușine posibilă, pe care nici un alt împărat roman nu a trăit-o, a fost luat prizonier și umilit de regele sasanid.

Cubul lui Zarathustra – o clădire ridicată în perioada ahemenidă a cărui scop nu se cunoaște

Acesta e un basorelief elamit – civilizație ce-a existat înaintea persanilor
Nobilii de la curtea lui Bahram al II-lea (c. 276–293)

Aici e înfățișată investitura lui Ardashir I, întemeietorul dinastiei (c. 226–242), căruia i se înmânează legământul puterii de către zeul Ormuz

Se presupune că pe vremuri exista o grădină persană ce se întindea între Cubul lui Zarathustra și paretele de stâncă cu mormintele. Acum aici e doar piatră seacă.
Caprele sunt Regii Regilor în zilele noastre pe-aici

Persepolis

Ultima oprire pe care am făcut-o în acea zi a fost la Persepolis. Strategia lui Afi, generalul suprem al expediției noastre iraniene, a funcționat impecabil. Am ajuns aici cu câteva ceasuri înainte de apusul soarelui, cu scopul declarat de-a împușca doi iepuri dintr-o lovitură. În primul rând am scăpat cât de cât de căldura dogoritoare din miezul zilei. Vizita noastră a durat un ceas sau două (nu-mi mai amintesc exact) și ce-ar fi fost să ne învârtim prin locurile acelea fără un strop de umbră sub tirul necruțător al razelor soarelui. Chiar și așa abia ne-am târâit picioarele. În al doilea rând, lumina înserării a scos și mai bine în evidență melancolia resemnată a ruinelor acelora bătrâne.

Trebuie să recunosc, cu toată inapetența mea față de ruinele antice, aici m-am declarat cât se poate de impresionată. După ce-am ajuns la picioarele scării ce permitea accesul în complex și-am văzut platforma aceea imensă, jumătate munte – jumătate construcție omenească (am socotit c-ar fi cât 17.5 terenuri de fotbal) și după ce-am încercat să-mi imaginez cum arătau palatele ce-odată o acopereau, m-a luat cu amețeală 😉 .

Parsa (după numele persan) sau Persepolis – orașul persanilor (după numele lui grecesc) a fost construit pe timpul lui Darius cel Mare și al fiului său Xerxes pentru a servi drept capitală ceremonială și religioasă a imperiului. Se presupune că regii veneau aici doar primăvara, cu ocazia festivităților de Nowruz – anul nou persan ce începea în ziua echinocțiului vernal. Stăteau câteva luni și apoi plecau într-una din capitalele administrative, Ecbatana aflată mai la nord, numai bună de locuit în timpul verilor caniculare  și-apoi Susa sau Babilon aflate la sud, numai bune pentru evitarea iernilor friguroase.

Palatul construit de Darius și de urmașii săi a fost de fapt un complex format din mai multe clădiri oficiale și reședințe personale ale regilor, înconjurate cu ziduri puternice de cetate. Ceva mai târziu, în peretele de stâncă al muntelui din spatele lui au fost săpate două morminte regale, exact ca cele din Naqsh-e Rostam. În jurul complexului se întindea odinioară unul dintre cele mai bogate orașe ale lumii. Dar din acest oraș s-a ales praful, n-a mai rămas nimic, doar câțiva bolovani împrăștiați în nisipul deșertului.

Periplul nostru printre palatele ahemenizilor a urmat, cât de cât, drumul pe care-l făceau odinioară oaspeții veniți la împărăție. După ce-am urcat scările ce duceau pe platformă am făcut popas în marea Sală de Audiență. De-acolo am fi putut merge direct în Sala de Ceremonie, numită azi Apadana. Se presupune că pe vremuri doar perșii aveau voie să scurteze drumul așa. Noi ăștialalți am făcut un ocol și ne-am scurs pe lângă Sala Tronului, sau Sala celor o sută de coloane. În spatele acestor clădiri publice se găseau palatele lui Darius, a lui Xerxes, haremul și tezaurul. Ne-am putut imagina cam ce bogății se ascundeau în tezaur privind cât de mare e amprenta pe care a lăsat-o pe pământ sala respectivă (parcă cea mai mare dintre toate).

Se presupune că tezaurul a fost folosit pentru a adăposti darurile primite de la cele 23 de seminții aflate sub sceptrul ahemenizilor. Ambasadorii acestora erau primiți an de an de Nowruz, în Apadana, unde își prezentau omagiile și tributul și-și reînnoiau jurământul de credință în fața Regelui Regilor. Din fericire pentru călătorii din zilele noastre, pe peretele estic al scărilor ce duc în sală au supraviețuit basoreliefuri ce reprezintă ceremonia. Sunt, de departe, cele mai frumoase lucruri pe care le-am văzut în Persepolis.

(Cine e curios să afle mai multe despre Persepolis o poate face din acest filmuleț, în engleză, găsit pe net.)

La picioarele scărilor de la intrare
Poarta Tuturor Națiunilor – la intrarea în Sala de Audiență
La ieșirea din Sala de Audiență
Ce-a mai rămas din Apadana, sala de ceremonie (coloanele din față) și din palatul lui Darius (îngrămădeala de π – uri din spate)

O grămadă de tauri în Persepolis. O fi fost oare taurul lui Mithra, cel care, sacrificat fiind ( sau sacrificându-se pe sine însuși ) a dat naștere lumii ?

Ce-a mai rămas din Sala Tronului sau Sala celor 100 de coloane
Câțiva din cel 10.000 de nemuritori – corpul de elită al armatei persane
Națiunile supuse, prezentându-și darurile Regelui Regilor – pe scările de est ale Apadanei. Jos sunt reprezentați bactrienii, cu inconfundabila lor cămilă cu două cocoașe.
În friza de jos – grecii orașelor ionice
Sus sunt reprezentați babilonienii. Jos sunt lidienii
Un maestru de ceremonii persan, conducând o delegație
Și un armean
Aceștia ar fi oameni cu daruri din zona actuală a Siriei și a Libanului
Aceștia ar fi sciții
Aceștia ar fi mezii – considerați a fi aproape frați cu perșii
Aceste personaje at fi venit din Lidia anatoliană a putred-de-bogatului rege Cresus
Elamiți aducându-i regelui o leoaică cu pui. Afi a fost nițel sarcastică aici și-a zis că-i singura reprezentare feminină în tot Persepolis
Am văzut multe panouri reprezentând constelația Leo mâncând constaleția Taururs – Simbolul sărbătorii de Nowruz
Alți Nemuritori
Tachara – Palatul lui Darius

Ce-a mai rămas din trezorerie
Cum se vede Persepolis de la picioarele mormântului lui Artaxerxes al II-lea

Poate Darius și Xerxes și-ar râde în barbă dacă ar vedea că și după 2500 de ani există oameni care vin cu daruri în Persepolis – mai bine zis, plătesc bilet de intrare

Perioada de glorie a orașului Persepolis a durat aproximativ 200 de ani. În anul 330 î.e.n. s-a produs însă un alt cutremur în macro-sistemul societății omenești și a apărut un alt individ predestinat să răstoarne lumea cu fundul în sus.

Alexandru Macedon a ajuns în Persepolis după ce-a înfrânt ultima rezistență persană din munții Zagros. Se spune c-ar fi îngăduit ostașilor săi să prade orașul timp de câteva zile. Apoi, nu se știe precis din ce cauză, a luat foc și palatul regal. Unii sunt de părere că focul a fost pus cu intenție, pentru a răzbuna incendierea Atenei. Alții spun că s-ar fi datorat unui chef zdravăn ce-a scăpat de sub control. Indiferent de motiv, rezultatul a fost abandonarea Persepolis-ului pentru totdeauna.

Cu timpul vechiul palat a fost complet uitat și a stat îngropat vreme de 2000 de ani sub molozul dărâmăturilor și al aluviunilor ce s-au scurs de pe munte. Abia la începutul secolului al 19-lea a revenit în actualitate odată cu fervoarea arheologică ce i-a cuprins pe istoricii occidentali. Ne spunea Afi (cu un strop de ciudă în glas ) că Persepolis e un loc jefuit. Ce-au început macedonienii au terminat englezii și americanii. Iar dacă dorim să vedem antichități persane ar fi mai indicat să mergem la British Museum,  Metropolitan din New York sau Louvre. Bine, hai fie, și la Muzeul de Istorie din Tehran.

Și cu asta basta, s-a încheiat incursiunea mea în trecuta glorie a ahemenizilor persani. Toropită de căldură m-am îndreptat spre autocar, pentru a-mi vedea mai departe de micro-acțiunile care nu vor schimba niciodată fața omenirii.

AncaHM
Despre AncaHM Articolele 515
Sunt Ulițarnica, adică acea parte a sufletului Mihaelei responsabilă cu zburatul pe covoare fermecate prin cât mai multe cotloane ale Pământului. Dacă sunteți curioși să vedeți lumea prin alți ochi, poftiți de frunzăriți !

Fii primul care comentează

Ceva păreri ... observații ... dojeni ...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.