Nürnberg – fugind de ploaie

Ce-ai putea face într-o zi de început de decembrie când te afli într-un oraș străin, plouă cu găleata, cămăruța de la hotel e mititică precum o carceră iar temperaturile de-afară numai îmbietoare nu sunt? Să nu mai pomenesc de-o gaură în bocanc, care a apărut nu se știe de unde pentru a-ți sabota plimbările. Mergi frumușel la recepție de unde speri să poți împrumuta o umbrelă ( nici măcar garanție nu mi-au cerut ) și-apoi ataci toate bisericile și muzeele orașului aflate în apropiere. Orice numai să scapi de ploaie, să-ți ocupi timpul și mintea cu ceva până pe-nserat când poți eșua liniștit în Târgul de Crăciun. Nürnberg are destule obiective care să te țină ocupat o zi întreagă, chiar și două zile, dacă ești un călător mai conștincios decât mine.

Am să pomenesc în câteva cuvinte locurile care m-au tentat pe mine, nu neaparat în ordinea în care le-am vizitat ( și da, accept de la bun început auzațiile pe care le întrezăresc la orizont, că povestea asta seamănă cu o procedură stocată 😉 ).

Să încep cu bisericile … Mari, impunătoare, austere și luterane.

Sebalduskirche – biserica Sfântului Sebald

Legendele povestesc c-ar fi existat cândva un eremit pe nume Sebaldus ce-a trăit în jurul anului 1000 prin pădurile din jurul Nürnberg-ului, făcând tot felul de minuni și lămurind lumea de adevărul credinței creștine. Se pare c-a fost suficient de convingător pentru ca locuitorii de-atunci să-l promoveze în sfântul lor protector. În cinstea lui Sebald au fost construite, rând pe rând, în același loc dar din ce în ce mai impunătoare, biserici care să-i adăpostească moaștele.

Cea construită în secolul al 14lea părea că va dăinui până la sfârșitul timpurilor. Din păcate, bombardamentele celui de-al doilea război mondial au dărâmat-o aproape în totalitate. Nemții însă,  harnici și încăpățânați cum îi știm, au refăcut-o exact așa cum arăta în perioada ei de glorie. Un lucru însă tot s-a pierdut, cea mai veche orgă (sec. 14) ce era încă funcțională înainte de război.

Sebalduskirche
Monumentul din bronz construit de Peter Vischer cel Bătrân pentru a adăposti relicvarul cu rămășițele Sfântului Sebald, patronul orașului

Lorenzkirche – biserica Sfântului Laurențiu

Lorenzkirche e cea de-a doua catedrală gotică a orașului. Se află peste râu de biserica Sfântului Sebald, la fel de impunătoare, veche, austeră și luterană. Pe vremuri nu adăpostea moaștele vreunui sfânt la fel de important ci doar tezaurul orașului. Acesta a fost, poate, motivul pentru care nu a fost văduvită de altarele și sculpturile ei, pe vremea Reformei. Meșterii și negustorii orașului își prețuiau bogățiile, indiferent de forma în care se prezentau ele. Au rămas așadar până la noi Sakramentshaus – tabernacolul lui Adam Kraft – și Engelsgruß – bunavestire a lui Veit Stoß, doi dintre cei mai renumiți sculptori ai orașului.

Și această biserica a fost avariată grav de bombardamentele celui de-al doilea război mondial și refăcută cât mai aproape posibil de original.

Sakramentshaus – tabernacolul din Lorenzkirche …
… construit de Adam Kraft și ucenicii săi.
Presupusul autoportret al lui Adam Kraft
Engelsgruß – bunavestire în varianta Nurnberg a lui Veit Stoß

Cam atât cu bisericile. Au urmat muzeele …

Spielzeugmuseum – Muzeul jucăriilor

Cel mai mult mi-a plăcut Muzeul Jucăriilor. L-am găsit adăpostit într-o clădire frumoasă, cu o fațadă amintind de vremurile de glorie ale orașului. Muzeul s-a născut din dorința de-a arăta lumii colecția de jucării adunate timp de câteva decenii de către Lydia Bayer și soțul ei Paul. Orașul Nürnberg părea o  alegerea firească pentru că : 1. avea o veche tradiție în fabricarea lor ( există și o fabrică celebră înființată în sec. 19 ) și, 2. aici se ține an de an cel mai mare târg internațional de jucării din lume.

Nu știu ce mi-a plăcut cel mai mult. Casele pentru păpuși, neaparat. De-aveam și eu o căsuță din aceea simandicoasă când eram mică, poate-poate mă-nduplecam să mă joc cu păpușile. Trenulețul electric … să nu mai vorbim.

Am plecat de-acolo cu un zâmbet larg lipit de figură și cu amintiri nostalgice despre propria mea copilărie și jocurile ei.

Păpuși din sec. 17-18
Casa păpușilor – în dormitor
Casa păpușilor – în sufragerie

Casa păpușilor – în bucătărie

Jucării optice

Cu ceva asemănător ( poate nu atât de complicat ) m-am jucat și eu când eram copil.

O păpușă de prin anul 1750

Franțuzoaice

Jucării medievale

Albrecht Dürer Haus – Casa lui Albrecht Dürer

Vis-a-vis de poarta și turnul Tiergärtnertor am găsit ( reconstruită și rearanjată bineînțeles ) o casă ridicată în anul 1420 unde a locuit și a lucrat cel mai vestit fiu al orașului, Albrecht Dürer, din 1509 până la moartea lui în 1528.

Poate pe dinafată, casa amintește de vremurile lui Dürer, pe dinăuntru a fost, pentru mine cel puțin, o dezamăgire. Audioghidul primit împreună cu biletul îmi tot șoptea în ureche că tot ceea ce văd eu acolo e cel mai probabil un fals, un aranjament despre cum cred oamenii din vremurile noastre c-ar fi trebuit să arate o casă de pe vremea secolului de aur al orașului. Nimic autentic așadar, nici măcar zidurile casei. Și aceasta a fost distrusă în timpul războiului și reconstruită ulterior.

Într-o încăpere a casei mi s-a adus aminte de cele patru autoportrete ale pictorului ( copii și astea ). Într-alta am aflat cum orașul, aflat la strâmtoare, a decis să înstrăineze capodoperele celui mai mare pictor german.

Nici măcar tiparnița de la ultimul etaj nu m-a îmbunat, împăratul Maximilian ce ieșea dintre plăcile ei nu semăna deloc cu gravurile lui Dürer văzute prin muzee.

Fembohaus – muzeul orașului

Următoarea oprire am făcut-o la muzeul orașului Nürnberg, în singura casă de patricieni ce-a supraviețuit războaielor.

A fost construită de Philipp van Oyrl, un negustor olandez, între anii 1591 și 1596. În secolul al 17-lea a fost convertită într-o reședință barocă de către patricianul Christoph Jakob Behaim. În secolele 18 și 19 a funcționat aici o făbricuță de hărți, proprietate a unei cunoscute familii, Homann. Apoi casa a fost cumpărată de Georg Christoph Franz Fembo, de unde și numele ce i-a rămas, și mai apoi achiziționată de primăria orașului. Din anul 1953 găzduiește muzeul orașului. Toate astea le-am aflat din audioghidul primit odată cu biletul, pe măsură ce coboram de la al patrulea nivel ( acolo începe vizita ) până la parter.

În acest muzeu mi-a plăcut cel mai mult o machetă de lemn a orașului aflată în pod ( etajul 4 ) și povestea lui susurată într-un filmuleț proiectat pe pereți. Am aflat acolo o grămadă de informații legate de istoria orașului și o altă grămadă de „tip”-uri despre locurile ce merită vizitate.

Iar apoi, coborând câte un etaj, am aflat multe despre măririle Nürnberg-ului, un mândru oraș imperial liber pe vremuri, răsfățatul împăraților, mândria patricienilor, negustorilor și meșteșugarilor ce-l locuiau.

Și, nu în ultimul rând, am aflat despre decăderile lui, după dispariția Imperiului când alte puteri făceau legea în Germania. Nürnberg cel liber a dispărut, a fost înghițit de regatul Bavariei, apoi de Germania reunificată. Și așa a rămas până în ziua de azi.

Casa Peller – considerată odată cea mai frumoasă casă renascentistă din oraș (acum reconstruită pe jumătate). M-a trimis aici audioghidul din Fembohaus (muzeul găzduiește o cameră ce fusese aici odinioară)

Germanisches Nationalmuseum

Cu ultimele puteri și cu capul plin de informații m-am prezentat la porțile lui Germanisches Nationalmuseum, un muzeu ce se laudă c-ar fi cel mai mare muzeu istoric al Germaniei. A fost înființat în anul 1852 și amplasat într-o veche mănăstire carthusiană. Prin fața lui trece „Drumul Drepturilor Omului” o alee de-a lungul căreia străjuiesc coloane pe care sunt inscripționate în diferite limbi articole din Declarația Drepturilor Omului.

Recunosc, n-am prea avut răbdare să studiez pe îndelete exponatele muzeului, ce preamăresc măestria vechilor meșteri germani de pretutindeni. Cel mai mult mi-au plăcut statuetele de lemn, multele obiecte din metal, frumos prelucrate și, nu în ultimul rând, „ouăle de Nürnberg” primele ceasuri de buzunar meșterite vreodată.

Straße der Menschenrechte a lui Dani Karavan

Le-ar sta mai bine pline cu bere

Henkerhaus – casa călăului

Deși n-aș putea spune că e un muzeu în adevăratul sens al cuvântului, amintesc și de scurta vizită pe care am făcut-o Casei Călăului. M-am tot învârtit în jurul ei până să-mi dau seama ce era, atrasă fiind de așezarea ei pitorească, pe un vechi pod peste râul Pegnitz. Deși panourile în engleză nu erau la fel de generoase ca și cele în germană am aflat câteva curiozități legate de această urâtă meserie.

Și am mai aflat că a existat pe lumea asta un Meister Franz (1555 – 1634), Franz Schmidt  pe numele lui adevărat, ce-a fost cândva călăul oficial al orașului Nürnberg. Acest personaj s-ar fi pierdut printre filele istoriei, cel mai probabil pe vecie, dacă nu lăsa în urma lui un jurnal ce-a supraviețuit până în zilele noastre. Cine e curios, îl poate găsi pe Amazon, eu una nu m-am încumetat să-l iau. În el ține socoteala tuturor execuțiilor și pedepselor pe care le-a aplicat, cu toate detaliile: dată, numele amărâtului chinuit, pedeapsa aplicată, metoda în care a fost aplicată. De… lucru nemțesc. Cu tot subiectul său cât se poate de lugubru, cred că jurnalul ăsta e în același timp o comoară pentru iubitorii de istorie ce doresc să priceapă cum se aplica legea în timpuri de demult.

Aici s-a încheiat și periplul meu pe la muzeele din Nürnberg. Ar mai fi trebuit să mă duc să văd rămășițe ale Germaniei naziste, la Reichsparteitagsgelände, stadioanele de unde Herr Hitler propovăduia măririle celui de-al treilea Reich. Sau să vizitez sala unde s-a judecat procesul de la Nürnberg. Dar nu m-a tras ața deloc, sătulă fiind de multele filmulețe văzute la TV pe această temă.

Ar mai fi trebuit, poate, să urc până la castel să trec în revistă și acest muzeu. Dar n-am făcut-o nici pe asta.

Ar fi cazul să mărtuisesc acum că vizita de-acum în Nürnberg nu a fost o premieră. Am mai umblat hai-hui prin oraș acum mulți-mulți ani, pe vremea când făceam o vizită unor prieteni ce m-au inițiat primii într-ale farmecului călătoriilor și frumuseților Germaniei. Atunci am trecut și pe la castel, dar nu-mi mai amintesc nimic din acea vizită.

Tocmai de-aceea m-am străduit să înșir aici impresiile recente, spre aducere aminte.

AncaHM
Despre AncaHM Articolele 515
Sunt Ulițarnica, adică acea parte a sufletului Mihaelei responsabilă cu zburatul pe covoare fermecate prin cât mai multe cotloane ale Pământului. Dacă sunteți curioși să vedeți lumea prin alți ochi, poftiți de frunzăriți !

Fii primul care comentează

Ceva păreri ... observații ... dojeni ...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.