Nasul – suvenirul meu armenesc
jurnal caucazian - epilog armenesc

O negociere între Dumnezeu și armean.
Zice Dumnezeu: Măi armene,… dar ție ce fel de nas ți-ar plăcea să ai ?
Zice armeanul: E pe gratis?
Dumnezeu: Da, e gratis.
Armeanul: Atunci dă-mi-l pe cel mai mare!
Și-mplinitu-i-s-a voia 🙂 . Armenii au de-atunci nasuri care să le-acopere un sfert din față.

M-am întors acasă din Armenia cu un nas, pe post de suvenir. Nu e din carne și oase ( Doamne ferește ) ci din lemn. L-am pescuit de pe taraba unui meșter din piața Vernissage din Yerevan.

Simpatică piața asta cu suveniruri. E amenajată într-un parc unde, de-a lungul aleii principale, sunt înșirate tarabe pline cu tot soiul de handmade-uri: bijuterii, covoare, șaluri, pielării, obiecte din lemn foarte frumoase. E o piață numai bună pentru turiștii ce vor să scape repede de dramii de prisos, înainte de plecarea din Armenia.

Eu una n-aveam prea mulți drami prin buzunare și nici poftă de suveniruri. Mă împiedic mereu la ștersul prafului de cele pe care le-am adunat până acum. Abstinența mea a durat însă până ce-am zărit colecția de nasuri prezentată în fotografia de mai jos.

Văzându-mi interesul vădit, responsabilul nasurilor s-a apropiat de mine și, după ce-am găsit o limbă în care să ne înțelegem ( uff, ce bine că știa engleză ) m-a îmbiat:  Vestitele nasuri armenești !… Îți place vreunul ? Să știi că sunt făcute după nasuri adevărate, ale unor personalități armenești de seamă. Și s-a apucat să mi le prezinte. Eu, tabula rasa la personalitățile armenești, m-am rușinat, mi-am pus coada între picioare și-am ușchit-o repede de-acolo. Nu înainte de-ai cere voie să trag nasurile în poză.

Nu știu cum se face, dar neguțătorul a picurat în capul meu împreună cu poveștile și nițică otravă. Nasurile lui au început să mă obsedeze, îmi părea nespus de rău că n-am luat și eu unul drept amintire. A doua zi abia am așteptat să se termine programul vizitelor ca să mă întorc în Vernissage să mă pricopsesc c-un nas.

Zis și făcut. Prietenul meu neguțătorul din ziua precedentă dispăruse și în locul lui apăruse un altul, mai tânăr, ce știa doar rusă. Eu, bâtă la rusă. Negocierile s-au purtat așadar în limba universală a semnelor. Ne-am înțeles de minune. El a zis un preț, eu n-avem atâția drami și-am cerut un nas mai mic. N-avea un nas mai mic, așa că i-am oferit euro sau dolari. Nu i-a vrut și m-a trimis la un magazin, după colț, să-i schimb ( în Armenia există case de schimb valutar în mai toate supermarketurile ). Am pecetluit afacerea cu o strângere de mână.

După ce m-am întors i-am dat banii, mi-am ales nasul și-am dat să plec. Nu m-a lăsat. A început să fâlfâie râzând bancnota de 1.000 de drami pe care tocmai i-am dat-o și s-arate spre nas. Eu m-am prins. I-am cerut înapoi bancnota, provizoriu, să imortalizez momentul. Nasul meu era al personajului ce-apărea pe bancnotă. A fost un mare poet, zice el, spunându-mi un nume necunoscut. Eu m-am prefăcut c-am băgat la cap. După care ne-am despărțit mulțumiți. Pentru restul informării m-a ajutat prietenul Google.

Așadar, nasul cu care m-am întors acasă a fost modelat după originalul purtat de Yeghishe Charents, cel mai mare poet al secolului al XX-lea în Armenia. Zice așa atotștiutorul Google:

Yeghishe Charents (13 martie 1897 – 27 noiembrie 1937) a fost un poet, scriitor și activist public armean. Charents a fost unul dintre cei mai buni poeți ai secolului al XX-lea, atingând o multitudine de subiecte care se referă la experiențele sale din primul război mondial, la socialism și, mai ales, la subiecte legate de Armenia și armeni.

La început un susținător al comunismului, Charents s-a alăturat partidului bolșevic, dar pe măsură ce a început teroarea stalinistă în anii 1930, a devenit din ce în ce mai deziluzionat de stalinism. A fost executat în timpul epurărilor din anii  30.

Lucrările sale au fost traduse de Valeri Bryusov, Anna Akhmatova, Boris Pasternak, Arseny Tarkovsky, Louis Aragon și alții. Casa sa de pe 17 Mashtots Avenue din Erevan a fost transformată într-un muzeu în 1975. Orașul armean Charentsavan a fost numit după el.

Mi-ar fi plăcut să găsesc vreo poezie de-a lui Charents tradusă în română dar deocamdată nu am găsit nimic. Mai încerc.

Până una-alta, am să folosesc nasul armean exact în scopul pentru care a fost creat, ca suport de ochelari. Poate o să reușesc să le prelungesc viața, ochelarilor ăstora buclucași, nu o să-i mai arunc aiurea pe canapea și ( să sperăm ) n-o să mă mai așez pe ei de-acum înainte.

Iacătă-l, suvenirul meu armenesc.

AncaHM
Despre AncaHM Articolele 515
Sunt Ulițarnica, adică acea parte a sufletului Mihaelei responsabilă cu zburatul pe covoare fermecate prin cât mai multe cotloane ale Pământului. Dacă sunteți curioși să vedeți lumea prin alți ochi, poftiți de frunzăriți !

3 Comentarii

  1. Da, e minunat articolul. Ca oricare din toate cele asternute „pe sticla” …Iti face pofta sa mergi prin locurile descrise de tine!

  2. Ooo, ce surpriză articolul tău! Acum îmi pare rău că n-am dat importanță… nasurilor – nu știam legenda! Chiar mi-aș fi luat și eu unul, cu toate că mă tot feresc să achiziționez souveniruri, din același motiv ca și tine!!!
    M-ai bine dispus de luni dimineață! Te îmbrățișez!

Ceva păreri ... observații ... dojeni ...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.