Metz

Metz

Vineri 7 octombrie, seara. Începea ultimul weekend pe care aveam să-l petrec în Franța. Cu ce să-l umplu, încotro s-o mai apuc? Nu aveam deloc chef să plec prea departe, mă ajunsese oboseala. O escapadă de-o sâmbătă mi se părea potrivită, duminica urmând s-o rezerv Parisului pentru o ultimă plimbare, așa ca de despărțire. Cine știe când voi mai ajunge pe-aici. M-am suit în vârful patului, am dat un ghiont ruletei dorințelor și-am așteptat să văd ce hotărăște. S-a oprit în dreptul orașului Metz.

Sâmbătă dimineața m-am trezit iar cu noaptea în cap, adică pe la ora 4 (uff – bine că e pentru ultima dată), m-am prezentat în garre de l’est (cam o oră de mers de la hotelul meu) și peste un ceas jumate am coborât în Metz Ville. Explorarea putea începe. Să mă fi năpădit plictisul? Sau poate nerăbdarea de-a mă întoarce acasă, în România? Nu am avut deloc chef să alerg pe la obiectivele cu care mă îmbiau ghidurile turistice. Am luat-o cătinel prin oraș și-am admirat doar ce mi-a ieșit în cale (cu mici excepții).

Metz împarte cu Luxemburg râul Moselle iar cu Germania jumătate de istorie. Cel mai probabil locuitorii săi au în comun cu nemții bucăți bune de ADN. Cu Franța împarte cealaltă jumătate de istorie și, cum altfel, nemaipomenita cetățenie franceză – problema naționalităților conlocuitoare nefiind tocmai pe placul cocoșilor galici de la revoluție încoace. Este capitala Lorenei, provincie aflată la frontieră, și-a fost tras când de-o parte când de cealaltă a graniței de capriciile istoriei, de toanele oamenilor de stat și-a puterii armatelor, de dorința locuitorilor lui. Mă întreb care o fi ordinea corectă. Bine că acum nu mai contează atât de mult.

Metz se mai laudă c-ar fi fost pe vremuri capitala merovingienilor, apoi oraș semi-independent sub influența Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană. Din 1552 e alipit Franței, unde a rămas până în zilele noastre, cu mici excepții din perioada lui Bismark și a lui Hitler.

După cum tocmai am mărturisit, de data aceasta nu am fost un călător conștincios. Nu am trecut pe la oficiul de turism să mă blindez cu cărticica traseelor pietonale, nu am apelat la serviciile ghidului local. Aici nu e o bufniță, ca la Dijon, nici un cadet ca la Auxerre ci un balaur. Se numește Graoully și am zărit cărțile lui de vizită pe dalele multor străzi din oraș. Se povestește că demult de tot, pe vremea sfântului Clément de Metz, se ocupa cu pârlojirea împrejurimilor și băgatul oamenilor în sperieți.  Clément a reușit însă să-l domolească într-atât că doar copii se mai speriau de el.  În zilele noastre s-a transformat în mascota orașului și și-a deschis birou de turism.

M-am învârtit aiurea pe străzi printre case înalte și galbene „de Jaumont”, după numele pietrei din care sunt făcute. Am trecut pe la catedrală să-i admir vitraliile, pe sub arcadele vechiului „mall” medieval din piața Saint Louis, pe la operă, pe la Porte des Allemands. M-am plimbat de-a lungul râului Moselle până la Esplanadă. Am fost tentată să iau o carte din biblioteca cu rafturi împrăștiate prin tot orașul, dar n-aveam ce pune în schimb. La sfârșit, înainte de plecare, am făcut ocol și până la Centre Pompidou-Metz, să-l văd măcar de dinafară.

La capitolul vizite obligatorii am trecut doar Paroisse Saint-Maximin. Mă rodea curiozitatea să văd aici vitraliile „altfel” ale lui Jean Cocteau.

Catedrala Saint-Étienne de Metz

foarte luminoasă pentru că se laudă cu cea mai mare suprafață de vitralii din lume. Foarte zveltă pentru că e una dintre cele mai înalte ale Europei

Vitralii mai vechi

… și mai noi – semnat Marc Chagall

Pe malul Mosellei – Quai Paul Vautrin. O privire spre Temple Neuf de pe „Jardin d’Amour”

Opéra-Théâtre de Metz, inaugurată în anul 1752. Cea mai veche operă franțuzească ce încă funcționează

Le jardin éphémère d’amour et d’eau fraîche – o mică grădină sub formă de măr, plantată în mijlocul pieței din fața operei . Să fi fost mărul  Afroditei?

O mică bibliotecă pentru toți

Tot orașul e galben, din pricina pietrei de Jaumont din care e construit

Place Saint-Louis – desprinsă dintr-o poveste medievală

Galerie comercială medievală

Porte des Allemands – singura poartă ce-a rămas din vechile ziduri ale orașului.

adăpostind o altă bibliotecă minusculă și accesibilă tuturor

Porte des Allemands – de cealaltă parte

Galben și iar galben

În vitrină – un cățel obosit

Graoully de Metz – varianta lui modernă

Din nou pe Quai Paul Vautrin

L’Esplanade

Pe Avenue Foch – strada construită de prusaci în perioada ocupației – străjuită de tot soiul de clădiri, inclusiv puțin art nouveau

Pe Avenue Foch – vreau și eu o fereastră de asta

Nu e cetate medievală – e doar gara construită pe vremea ocupației germane a kaiserului Wilhelm II.

Centre Pompidou-Metz – doar pe dinafară

Paroisse Saint-Maximin

Am găsit bisericuța destul de greu, ascunsă pe-o stradă laterală, neieșind în evidență, galbenă și ea într-un șir lung de clădiri galbene. Era cât pe ce să ratez intrarea. Ușa era închisă și cu toate că un afiș lipit pe ea mă invita să pășesc cu încredere înăuntru, clanța părea că se înțepenise. Abia după câteva încercări timide și nefructuoase m-am hotărât să-i dau un bobârnac.

Am intrat într-o navă centrală, golașă și austeră, bătrână de secole. Lumina soarelui răzbătea prin straiele arlechin ale ferestrelor de la etaj, colorând blând interiorul. În capătul ei, în absidă și în două capele laterale, mă așteptau vitraliile pentru care străbătusem atâta drum.

Jean Cocteau a fost unul din geniile secolului trecut. A încercat de toate, a scris piese de teatru, a făcut filme, a pictat fresce, a conceput vitralii … Dar a insistat mereu că a fost în primul rând poet și că sensul tuturor lucrărilor sale ar trebui descuiat cu această cheie. Vitraliile bisericii parohiale din Metz i-au fost comandate în anul 1961, la sfârșitul vieții, când boala îl măcina deja. Doar cu doi ani înainte de moarte. Abia în 1964 desenele lui au fost transformate în vitralii și-au început să umple ferestrele bisericii.

Mă uitam buimăcită în jur, încercând să trec peste prima impresie, cea dată de frumusețea pastelată a culorilor sticlei. Oare ce-o fi vrut să spună autorul? Înciudată, mi-am admonestat creierul analitic care, ca de obicei, îmi crea probleme cu manevrarea cheilor poetice. Cu tot efortul meu, seiful se încăpățâna să rămână închis. În disperare de cauză am pescuit toate pliantele puse la dispoziție călătorilor, am apelat la prietenul Google și-am început să studiez problema. Mi-a venit repede inima la loc. Spunea acolo că nu eram singura incapabilă să descifreze sensul dat de Jean Cocteau operei sale de artă. Nici măcar intimii poetului nu i-au cunoscut intențiile.

Dar poate e mai bine așa. Ce folos ar mai avea poeziile dacă nu ar zgândări puncte sensibile ascunse în sufletele noastre, proprii fiecăruia, poate aceleași, poate diferite. Dacă nu ne-ar incita la visare, la căutarea unor adevăruri care ne transcend.

Am hotărât să  transform vitraliile parohiei Saint Maximin într-o poartă a sacrului și să pășesc timid, dar cu încredere, în necunoscut.

Paroisse Saint-Maximin – pe dinafară

și pe dinăuntru.

Ferestre arlechin? Ferestre îngeraș?

Portret? Acvariu? Demon?

Junglă africană? Suflete ascunse în fluturi, pești, păsări, flori?

În chapelle d’hiver – stânga: o punere în mormânt? greu am mai depistat cele trei fețe – dreapta:un autoportret? iar cei doi de deasupra să fie Orfeu? să fie Oedip? cele două personaje apărând mereu în operele lui Cocteau

Stâlpi totemici ce leagă lumea morților cu cerurile zeilor? Arbori ai vieții? Adam și Eva în grădina raiului?

Oameni și zei față în față? Confruntându-se, unii învingători alții supuși?

Chapelle d’hiver – stânga:omagiu Cibelei, Magna Mater, zeița peșterilor și a Pământului? Omagiu Afroditei ? dreapta: să fie trandafirii Mariei? Și noi la mijloc, stând năuci între cele două lumi?

Trinitatea? Și-un omuleț încercând s-o înțeleagă, s-o atingă, s-o cucerească?

Păsări ale paradisului dansând? Ziua din Geneză în care au apărut pe pământ toate zburătoarele?

Vitraliile din absidă.

Vitraliile din chapelle de Gournay