Daniel Kehlmann – Măsurarea lumii

Masurarea lumiiMasurarea lumii de Daniel Kehlmann
A primit de la mine ⭐⭐⭐⭐★

Am citit de curând „Măsurarea lumii” scrisă de Daniel Kehlmann. Cartea prezintă cu mult umor viața și peripețiile a doi călători mai neobișnuiți.

Unul dintre ei, Carl Friedrich Gauss, cel mai mare matematician al timpului său, ce nu pricepea în ruptul capului cum de funcționează atât de încet mințile celor din jurul său, a ales să descopere lumea stând comod acasă, în Gottingen, și încercând să înțeteagă toate tainele universului prin puterea minții sale.

Cel de-al doilea, Alexander von Humboldt, cel mai mare explorator al timpului său, a dorit să vadă cu ochii lui și să măsoare cu instrumentele lui tainele lumii. A înfruntat pericole, a încercat să impună ordinea prusacă în jungla amazoniană, a navigat pe Orinoco, a escaladat vulcani și a întâlnit canibali și animale primejdioase.

Cei doi s-au întâlnit în 1828 la curtea regelui Prusiei și, până la urmă, deși atât de diferiți, au reușit să se înțeleagă și să se prețuiască.

Dau cuvântul autorului.

În septembrie 1828, cel mai mare matematician al țării și-a părăsit pentru prima oară după multă vreme orașul de baștină, pentru a participa la congresul naturaliștilor germani de la Berlin. Bineînțeles că nu și-a dorit să plece. Luni de zile s-a tot codit, dar Alexander von Humboldt l-a bătut la cap până când, într-un moment de slăbiciune, s-a văzut nevoit să încuviințeze, sperând că această zi nu va veni niciodată.

Acum, profesorul Gauß se ascundea în pat. Când Minna îi ceruse sã se scoale, spunându-i că poștalionul așteaptă și că are o cale lungă de străbătut, el a strâns perna în brațe și, închizând ochii, a încercat să o facă pe soția sa sã dispară. Când i-a deschis la loc, Minna era tot acolo, așa că a numit-o sâcâitoare, mărginită și i-a mai zis că ar fi blestemul bătrâneții lui. Cum nici asta nu i-a fost de ajutor, a dat pătura la o parte și și-a pus picioarele pe podea.

Bosumflat și spălat în pripă, a coborât treptele. În camera de zi, fiul său, Eugen, îl aștepta cu bagajele făcute. Când l-a văzut, Gauß a fost cuprins de furie: a spart un ulcior de pe pervazul ferestrei, a bătut din picioare și a început să lovească încoace și încolo. Nu s-a liniștit nici măcar atunci când Eugen și Minna i-au pus mâinile pe umeri și l-au asigurat că va fi bine tratat, că nu peste mult timp va fi înapoi acasă, că totul va trece repede ca un vis urât. Abia atunci când prea bătrâna lui mamă, deranjată de zgomot, a venit din camera ei, l-a ciupit de obraz și a întrebat unde e viteazul ei băiat, s-a liniștit. De Minna s-a despărțit cu răceală, iar pe fiica și pe fiul lui mai mic i-a mângâiat absent pe cap. S-a lăsat apoi urcat în poștalion.
☙☙☙
Au ajuns la Berlin în după-amiaza târzie a zilei urmãtoare. Sute de case mãrunte, împrăștiate fãră vreun criteriu, un avanpost al Europei în cea mai mlăștinoasã zonã. Abia acum începuse ridicarea unor clãdiri impunãtoare: un dom, câteva palate, un muzeu pentru descoperirile fãcute de Humboldt în marea lui expediție.
-În câțiva ani, a spus Eugen, aici va fi o metropolă precum Roma, Paris sau Sankt Petersburg.
-Niciodată, a spus Gauß. Respingător oraș!
Poștalionul trecea hodorogind peste pavajul prost. De două ori caii s-au speriat de mârâitul câinilor, iar pe niște străzi lăturalnice roțile erau gata să rămânã blocate în nisipul umed. Gazda lor locuia în zona halelor la numărul patru, în centrul orașului, chiar în spatele șantierului pe care urma să se înalțe noul muzeu. Ca să nu se piardă, le desenase un plan foarte exact. Cineva trebuie să-i fi văzut de departe venind, pentru că, doar la câteva secunde după ce au intrat în curte, ușa casei s-a deschis brusc și patru bărbați au alergat în întâmpinarea lor.
Alexander von Humboldt era un domn în vârstã, mic de statură și cu părul alb ca neaua. În spatele lui veneau un secretar cu un caiet deschis în mână, un valet în livrea și un bărbat tânăr cu favoriți, care căra un stativ și o cutie de lemn. Au luat cu toții o poziție solemnă, ca la repetiții. Humboldt a întins mâinile spre portiera poștalionului.
Nici un răspuns.
Dinăuntrul poștalionului răzbãteau frânturile unei discuții aprinse. Nu, a continuat cineva, nu! S-a auzit o loviturã surdă, după care iarăși, pentru a treia oarã: Nu! Apoi, preț de câteva momente, nimic.
În sfârșit, s-a deschis portiera, iar Gauß a pășit, cu precauție, afară. S-a smucit înapoi atunci când Humboldt l-a cuprins pe dupã umeri și i-a strigat că e o onoare nemaipomenită, un moment mãreț pentru Germania, pentru știință, pentru el însuși.
Secretarul a notat, bărbatul din spatele cutiei de lemn a șoptit: Acum!
Humboldt împietrise. Acela este domnul Daguerre, a șoptit el fără să-și miște buzele. Un protejat de-al său, care lucrează la un aparat menit să imortalizeze clipa pe un strat de iodură de argint, sensibil la lumină, salvând-o astfel din fața ireversibilei treceri a timpului. –Vă rog, nu vă mișcați, pentru nimic în lume!
Gauß a spus că vrea acasã.
-O clipă numai, a șoptit Humboldt, cam cincisprezece minute, s-au făcut între timp progrese remarcabile. Cu doar câtva timp în urmă, ar fi durat mult mai mult, la primele încercări avea impresia cã nu-l mai ajuta spatele. Gauß încerca să scape, dar măruntul bãtrân îl strângea cu o forțã uimitoare, mormăind: Să fie anunțat regele! Iar valetul se și pusese pe drum. Apoi, probabil pentru că tocmai atunci îi trecuse prin cap, a continuat: Notițe, de analizat posibilitatea de a crește foci la Wagnemünde, condițiile par prielnice, de analizat asta mâine! Secretarul a notat.
Eugen, care abia acum cobora, șchiopătând, din poștalion, s-a scuzat pentru ora târzie a sosirii lor.
-Aici nu existã devreme sau târziu, a mormăit Humboldt. Aici existã doar muncă, asta facem aici. Noroc că mai e luminã. Nu vă mișcați!
☙☙☙
Gauß a gemut de durere și s-a smucit din strânsoare. A, nu! a țipat Humboldt. Daguerre bătea din picior. Acum clipa a fost pierdută pentru veșnicie! Ca toate celelalte, a spus Gauß calm. Ca toate celelalte. Și într-adevăr: în aceeași noapte, pe când în camera de alături Gauß sforăia atât de tare, încât se auzea în toată casa, Humboldt cerceta cu o lupă placa de cupru luminată și nu observa nimic. Abia după un timp i s-a părut că întrezărește un amalgam de contururi neclare, crochiul confuz a ceva ce părea a fi un peisaj de sub ape. În mijloc o mână, trei pantofi, un umăr, manșeta dublă de la o uniformă și lobul unei urechi. Sau poate nu? Oftând, a aruncat placa pe fereastră și a auzit-o lovind, cu un zgomot înfundat, pământul din curte. Câteva secunde mai târziu o și uitase, ca pe toate celelalte lucruri care nu-i reușiseră.

AncaHM
Despre AncaHM Articolele 515
Sunt Ulițarnica, adică acea parte a sufletului Mihaelei responsabilă cu zburatul pe covoare fermecate prin cât mai multe cotloane ale Pământului. Dacă sunteți curioși să vedeți lumea prin alți ochi, poftiți de frunzăriți !

Fii primul care comentează

Ceva păreri ... observații ... dojeni ...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.