Evgenij Vodolazkin – Laur

LaurLaur de Evgenij Vodolazkin
mi-a plăcut de ⭐⭐⭐⭐⭐

Anul acesta am primit de Crăciun o carte pe nume „Laur”. Nu e foarte groasă, așa c-am devorat-o cu repeziciune alături de cozonacul cu nucă și celelalte bunătăți de sărbători. Prin mijlocirea acestei cărți am avut prilejul de-a afla câte ceva despre îndepărtata lume a evului mediu rusesc, însoțindu-l pe iscusitul vraci Arsenie de-a lungul a patru capitole, pe tot parcursul vieții lui pământești, din copilărie și până la moarte, pe calea cunoașterii, a renunțării, a drumului spre Ierusalim și în sfârșit, pe calea liniștii. Povestitor a fost Evgheni Vodolazkin, un cărturar specializat în literatura rusă veche, un cercetător renumit ce și-a dezvăluit știința cu iscusință, cu umor, fără a plictisi sau necăji prea mult pe un cititor neștiutor într-ale Rusiei ca mine.

Și cum prin cronicile veacului al XV-lea, căci în acele timpuri se petreceau istoriile cărții,  sunt descrise îndeosebi  evenimente legate de mănăstiri și călugări, într-acolo ne-a îndreptat pașii și autorul cărții. Povestea lui spune că a existat cândva un vraci iscusit pe nume Arsenie ce era îndrăgostit până peste urechi de Ustina (dragoste ce semăna foarte tare cu egoismul, fie vorba între noi). Din nefericire Ustina a murit dând naștere fiului lor, iar Arsenie s-a simțit răspunzator atât pentru moartea lor cât și pentru faptul că, murind neîmpărtășiți, i-a privat pe cei doi de viața cea veșnică. Drept urmare, Arsenie și-a pus în cap să-și dedice întreaga viață mântuirii celor doi. Renuntând la sine, tămăduind ciumați, făcând fapte bune, mergând în pelerinaj la Ierusalim, nădăjduia să-și atingă scopul. Cu cât se chinuia Arsenie mai tare, cu cât încerca mai mult să se lepede de sine, cu atât devenea mai renumit. Din vraci a ajuns Nebun întru Hristos, mai apoi monah, iar la sfârșit eremit. Lumea se uita la el ca la un sfânt, dar nu prea pricepea care-s dedesupturile, cel puțin nu cu mintea. Cu sufletul poate, că-i ajuta mai mult. Sfârșitul cărții pune punctul pe i. Zice acolo că la moartea lui Arsenie s-a strâns lume multă si,

Chiar în coada procesiunii sunt negustorul Siegfried din Dantzig, venit cu treburi de-ale negoțului, și fierarul Averki, rușinat de fapta sa.
Ce fel de oameni sunteți voi, spune negustorul Siegfried. Omul vă vindecă, vă dedică toată viața lui, dar voi îl chinuiți cât trăiește. Iar când moare, îi legați picioarele cu o frânghie, îl târâți și plângeți cu șiroaie de lacrimi.
Ești pe pământul nostru de un an și opt luni deja, îi răspunde fierarul Averki, și n-ai înțeles nimic din el.
Dar voi înțelegeți, întreabă Siegfried.
Noi? Fierarul stă puțin pe gânduri și se uită la Siegfried. Păi nu, nici noi nu înțelegem.

Drept să spun, cred că și eu sunt din tagma fierarului Averki. Tare mi-e teamă c-am pierdut multe din înțelesurile cărții, că n-am profitat din plin de portița deschisă de ea spre o altfel de gândire, construită cu uneltele sacrului, nu cu cele cu care suntem atât de obișnuiți, ale lumii noastre materiale (și materialiste pe deasupra). Că nu am înțeles în totalitate principalul ei mesaj și anume  că timpul nu există cu adevărat, că e doar o iluzie a minții noastre profane. Că viața adevărată e cea trăită în veșnicie, într-un spațiu sacru, pe care Arseni, nebunul întru Hristos Foma, starețul Inokenti sau italianul Ambrogio Flecchia îl cunoșteau foarte bine, atunci, în îndepărtatul secol al XV-lea, dar care pentru mulți dintre noi a devenit inaccesibil, din păcate.

Mai zice ceva Evgheni Vodolazkin de pe coperta cărții.

Sunt lucruri despre care este mai ușor să vorbești în contextul unei Rusii străvechi. Despre Dumnezeu, de exemplu. După părerea mea, legăturile cu El erau mai directe pe vremuri. Mai mult decât atât, pur și simplu existau. Acum natura acestor legături îi preocupă doar pe puțini, și asta e neliniștitor. Să fi aflat noi, din Evul Mediu încoace, vreun lucru complet nou, care să ne permită să ne relaxăm?

După mintea mea, nu cred c-ar trebui să ne relaxăm deloc, dimpotrivă. Nu cred c-ar trebui să ne mulțumim cu lumea asta secularizată în care ne e dat să trăim, ar fi ca și când am renunța de bunăvoie la o parte din ființa noastră, o parte ce ne-ar ajuta să redevenim întregi.

În concluzie, această carte mi-a adus multă bucurie de sărbători, a fost un dar neașteptat, o surpriză plăcută și drept urmare de două ori binevenită. Mulțumiri celor care mi-au scos-o în cale.

PS Am fost curioasă să văd pe unde s-au perindat pașii lui Arsenie. Așa am dat de fotografiile de mai jos și de explicațiile legate de străvechile orașe rusești Pskov și Belozersk cu-ale lor mănăstiri Sfântul Ioan Înaintemergătorul și Sfântul Kiril. Cine știe, poate într-o zi am să le calc și eu pragul. Și-am să zăresc și eu doi nebuni întru Hristos pășind pe apele râului Velikaia, ciondănindu-se vârtos. Și-am să pot sta și eu la taclale cu cei dragi mie, fără constrângerile spațiului și timpului, precum părintele Laur cu starețul Inokentie.

Pskov - Mănăstirea Ioan Înaintemergătorul
Pskov – Mănăstirea Ioan Înaintemergătorul
Belozerski - Mănăstirea Kiril
Belozerski – Mănăstirea Kiril
AncaHM
Despre AncaHM Articolele 515
Sunt Ulițarnica, adică acea parte a sufletului Mihaelei responsabilă cu zburatul pe covoare fermecate prin cât mai multe cotloane ale Pământului. Dacă sunteți curioși să vedeți lumea prin alți ochi, poftiți de frunzăriți !

2 Comentarii

  1. mi-a placut cartea ta Miha! as vrea si eu sa o citesc..iti doresc ca viata sa-ti calauzeasca pasii prin locuri minunate!…iar noi sa te insotim citind si rasfoind pozele tale de calatorie, comod din fotoliu:)

Ceva păreri ... observații ... dojeni ...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.