Kyoto – Nijo-jo – în audiență la Shogun
jurnal japonez - capitolul 3

Kyoto – vineri, 20 aprilie dis de dimineață. Soarele se cocoțase de ceva vreme pe cerul albastru și ne tot zorea să ne sculăm odată, să nu mai pierdem vremea. Sosise momentul să descoperim orașul Kyoto. Voica ne amenințase încă de ieri că va fi o zi grea și încărcată. Urma să vizităm un palat, vreo două temple, să asistăm la o ceremonie a ceaiului și să vedem un spectacol cu gheișe. O grămadă de treabă de făcut.

Am stat doar două zile în Kyoto dar zău că n-ar fi ajuns nici o săptămână pentru a-l cunoaște bine. Orașul a fost timp de 1000 de ani capitala Japoniei, locul în care își avea reședința Împăratul, și în atâta amar de timp s-au tot construit palate și mai ales temple, orașul fiind împânzit de ele. Deși a mai ars pe ici pe colo de-a lungul timpului, a fost readus la viață de fiecare dată. Din fericire, bombardamentele celui de-al doilea război mondial l-au ocolit cu desăvârșire și așa a reușit să-și păstreze patina veacurilor ce s-au scurs peste el. Multe povești interesante ar fi fost de descoperit aici. Multe grădini ar fi fost de admirat. Oricum, nu am de ce să mă plâng, cred că ne-am ales cu caimacul.

La nouă fără un pic, cu câteva minute înainte de deschidere, eram deja încolonați în fața porții de est a palatului Nijo-jo cu ochii + urechile + mintea deschise. Robinetul cu informații noi putea fi deșurubat.

În cei 400 de ani de când a fost construit, castelul Nijo-jo a fost martor la unele dintre cele mai importante evenimente din istoria Japoniei. Castelul a fost terminat în anul 1603 la ordinele lui Tokugawa Ieyasu, primul dintre Shogunii erei Tokugawa ( 1603-1867 ). Tokugawa Ieyasu a încheiat un lung război civil, a unificat Japonia și a pus bazele unei perioade de pace și prosperitate ce a durat peste 260 de ani. În anul 1600, după bătălia de la Sekigahara, Tokugawa Ieyasu a rămas singurul conducător militar al Japoniei iar în anul 1603 a fost numit Shogun de către Împărat. După numire, Tokugawa a venit la castelul Nijo-jo pentru a o anunța în fața vasalilor săi. În acest fel, castelul a fost martor la începutul uneia dintre cele mai benefice perioade din istoria țării. Castelul a rămas reședința Shogunului în Kyoto, în rarele ocazii când acesta părăsea Edo și vizita Curtea Imperială. Când Shogunul lipsea, castelul era păzit de gărzile sale de samurai Nijo Zaiban care erau cantonate aici. În anul 1624 a fost făcută o renovare masivă a casteului, pe timpul celui de-al treilea Shohun, Iemitsu, pentru a putea primi vizita împăratului Go-Minuzo-o. În anul 1867, al cinsprezecelea Shogun, Tokugawa Yoshinobu, a anunțat aici sfârșitul erei Tokugawa și predarea întregii puteri politice Împăratului. Cu acest prilej a început era Meiji, în timpul căreia Japonia s-a dezvoltat cu repeziciune de la o societate feudală la una modernă.

Nijo-jo a fost astfel gazda ceremoniilor ce s-au făcut la începutul și la sfârșitul unei ere. Clădirile vechi de 400 de ani ale palatului Ninomaru, poarta Kara-mon, grădina Ninomaru sunt unicele supraviețuitoare ale uneia din perioadele de aur ale culturii Japoniei, perioada Edo timpurie cunoscută prin stilul ei arhitectural bogat și prin interioarele magnifice.

Am purces și noi la vizitarea castelului intrând prin Poarta de Est, ocolind niște bastioane, până am ajuns în fața porții Kara-mon, prilej pentru primele exclamații de uimire. Apoi am străbătut curtea, ne-am lăsat papucii ostateci la intrarea în palat și am trecut în revistă cele șase clădiri ale palatului Ninomaru. Din nefericire nu am avut voie să fac fotografii înăuntru. Păcat, mi-ar fi plăcut să-mi pot păstra astfel amintirile despre interioarele aurii, picturile delicate de pe pereți și de pe panourile ce despart camerele. Ce ne-a plăcut însă tuturor mult de tot a fost felul în care scârțâiau podelele uguisubari sub pașii noștri, ca un stol de privighetori în mijlocul pădurii.

Higashi Ote-mon – poarta de intrare la castel. Se presupune că datează din anul 1662. Inițial era o poartă cu două niveluri, dar pentru vizita Împăratului a fost redusă la un nivel. În Japonia nu ai voie să te uiți la împărat de sus. E un taboo vechi cât împărăția.
Poarta Kara-mon – sau poarta chinezească. La intrarea în curtea palatului Ninomaru.
Ninomaru-goten – un palat format din șase clădiri conectate între ele, așezate în diagonală. Inițial, încăperile aveau pe pereți, pe panourile ce despart camerele, picturi din școala Kano. Acum au rămas aici doar copiile. Numele i s-ar traduce în Al Doilea Cerc de Apărare.
Frontispiciul porții de intrare în palat
Într-o curticică a palatului

Așa arată sala de audiențe a Shogunului (sursa – https://wow-j.com)
Poza asta am furat-o eu 🤫

După ce-am părăsit palatul am vizitat grădina Ninomaru aflată în spatele lui.

Această grădină a fost reamenajată de Kabori Enshu în anul 1626, cu prilejul vizitei imperiale. Este o grădină în stilul clasic Shoin-zukuri, cu o insulă mare Horai-jima simbolizând paradisul, flancată de insula cocorului și insula țestoasei, amândoua fiind metafore ale longevității. Grădina a fost concepută pentru a fi privită din trei direcții: din aripile Ohiroma și Kuro-shoin ale palatului Ninomaru și din palatul Gyoko ( ce nu mai există astăzi). 

Prin grădina Ninomaru

Apoi am trecut un pod pe sub care se îngrămădeau crapi dolofani și am trecut prin grădinile palatului Honmaru. Acest al doilea palat

… a fost mutat în incinta străjuită a castelului Nino-jo în anul 1893, din nordul Palatului Imperial din Kyoto. Este unul dintre puținele supraviețuitoare ale stilului arhitectural în care au fost construite palatele princiare.

Interiorul lui nu se vizitează.

În grădina celui de-al doilea palat Honmaru – Primul Cerc de Apărare.
Palatul Honmaru privit de la înălțimea unui bastion din zidul de apărare.
Un rățoi desenând pe apă o grădină zen.

Boscheți de azalee explodată

Camelii …
… și iar camelii
… ce rezistau cu ultimele puteri sfârșitului de primăvară

La ieșirea din complex am mai străbătut o grădină, de data asta modernă, în care se culcușeau două case de ceai.

Grădina Seiryu-en a fost creată în anul 1965, refolosind unele din clădirile, arborii și pietrele din conacul unei vechi și bogate familii de negustori din Kyoto, Suninokura. Grădina are un stil eclectic, un amestec asiatic și european.

O casă de ceai în grădina Seiryu-en

N-am avut timp să admirăm prea mult această ultimă grădină. Timpul de parcare al autocarului nostru expirase, așa c-a trebuit să ne îmbarcăm repejor și să ne îndreptăm spre următorul punct din program. O ceremonie a ceaiului.

AncaHM
Despre AncaHM Articolele 515
Sunt Ulițarnica, adică acea parte a sufletului Mihaelei responsabilă cu zburatul pe covoare fermecate prin cât mai multe cotloane ale Pământului. Dacă sunteți curioși să vedeți lumea prin alți ochi, poftiți de frunzăriți !

2 Comentarii

  1. Minunata relatare. Am citit- o fara sa ma uit la poze. Descrierea e usor de urmarit,naturala. Doar shogunul lipseste…azi nu da audiente, dar pe cat de frumos este prezentat totul pot spune: parca aevea sm fost acolo. FELICURARI. Mihaela pentru minunatul articol.

Ceva păreri ... observații ... dojeni ...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.