Kurban Said – Ali and Nino: A Love Story

Ali and Nino: A Love StoryAli and Nino: A Love Story de Kurban Said
mi-a plăcut de ⭐⭐⭐⭐⭐

Pe vremea când eram în căutare de cărți care să mă pregătească cât de cât pentru apropiata excursie din regiunea Caucazului, Ali și Nino a lui Kurban Said revenea mereu și mereu în listele celor mai apreciate lecturi. Sinceră să fiu, am ezitat mult înainte să mă hotărăsc s-o cumpăr, titlul nu mă inspira deloc. Mă gândeam că o să am iarăși parte de-o poveste de iubire gen Romeo și Julieta, ce plictiseală. Din fericire, cartea e ceva mai mult decât atât.

Firul roșu al cărții este într-adevăr o poveste de iubire. În cazul de față Romeo este Ali Khan Şirvanshir, un tânăr aristocrat azer înrudit cu familia șahilor de Șirvan ce stâpânea odinioară palma de pământ ce în zilele noastre se numește Azerbaidjan. Julieta este o preafrumoasă prințesă georgiană, pe nume Nino Kipiani. Acțiunea s-a mutat din Verona medievală în orașul Baku de la începutul secolului XX (câțiva ani înainde de primul război mondial), pe vremea în care nu existau trei țări în Caucaz ci doar o gubernie rusească pe nume Transcaucazia. Guelfii și ghibelinii s-au transformat în azeri musulmani șiiți și în georgieni creștini ortodocși. Din fericire pentru cei doi tineri – deh, lumea a mai evoluat între timp – au avut părinți înțelepți și îngăduitori care nu s-au opus prea mult căsătoriei lor. Diferențele culturale și religioase le-au mai dat de furcă celor doi, Nino nu se împăca defel să trăiască în gineceu (de harem nu se punea problema, Ali o iubea prea mult), iar Ali nu putea renunța la stilul de viață oriental. Dar nimicurile astea n-au reușit să-i despartă, ar fi putut trăi fericiți până la adânci bătrânețe. Din păcate, au trăit doar până când moarte i-a despărțit. Ali își va da viața în luptele împotriva bolșevicilor ce-au venit să strivească tinerele republici independente ce se înființaseră în Transcaucazia după 1918.

Până la urmă i-am îndrăgit pe Ali și pe Nino și mi-a plăcut povestea lor de iubire. Dar dacă era doar ea, cartea nu căpăta din partea mea cinci steluțe. M-am bucurat mult mai mult de poveștile despre azeri, georgieni și armeni, despre viața lor de zi cu zi, despre legende și obiceiuri. A fost interesant să mă pot plimba și eu nițel, cu mintea, prin Tiflis-ul și Baku-ul Transcaucaziei țariste. Dar cel mai mult mi-a plăcut  tonul nostalgic și plin de dragoste cu care autorul ne dezvăluie o lume și un mod de viață care au pierit, care și-au trăit traiul și și-au mâncat mălaiul și nu vor mai reveni niciodată. Uneori, dorul lui pentru locurile pe care le-a părăsit, pentru vremurile de altădată, răzbătea printre rânduri și, pe de-o parte îmi zgâria sufletul, pe de altă parte mi-l ungea cu ambrozie și nectar.

Interesant e că nu se știe precis cine a fost Kurban Said, cartea a fost publicată sub pseudonim. Identitatea scriitorului a rămas învăluită în mister în pofida dezbaterilor și disputelor pe această temă. S-a crezut mult timp că este Yusuf Vazir Chamanzaminli (1887-1942), un diplomat azer care a pierit în gulagurile lui Stalin. După alte păreri, autorul ar fi fost  Essad Bey sau Levi Nusinbaum (1905-1942), un evreu caucazian care s-a convertit la Islam și a fugit de bolșevici în 1920. El e cel care ar fi publicat romanul în Germania în anul 1937. Varianta aceasta din urmă e susținută de un scriitor american, Tom Reiss, în cartea sa The Orientalist. Pe de altă parte, Betty Blair, editorul Azerbijan International, susține că adevăratul autor a fost Chamanzaminli și că Essad Bey a revizuit doar povestea și a publicat-o. Oricine ar fi fost autorul, din fericire pentru noi, a fost cât se poate de inspirat.

(povestea e spună, de la cap la coadă, de Ali Khan)
Nu ne-am gândit prea mult la poziția geografică extraordinară a orașului nostru, până când profesorul Sanin ne-a spus, în stilul său plat și neinspirat: „Granițele naturale ale Europei sunt: la nord – Marea Polară de Nord, la vest – Oceanul Atlantic și la sud – Marea Mediterană. Frontiera de est a Europei trece prin Imperiul Rus, de-a lungul munților Ural, prin Marea Caspică și prin Transcaucazia. Unii savanți consideră zona din sudul munților Caucaz ca aparținând Asiei, în timp ce alții, având în vedere evoluția culturală a Transcaucaziei, cred că această țară ar trebui considerată parte a Europei. Prin urmare, se poate spune, copiii mei, că decizia ca orașul nostru să aparțină Europei progresiste sau dimpotrivă, Asiei reacționare, cade în parte în responsabilitatea voastră.”

Profesorul avea pe buze un zâmbet mulțumit de sine. Am rămas tăcuți un timp, copleșiți de un asemenea munte de înțelepciune și de greutatea responsabilității ne ne fusese aruncată  atât de brusc pe umeri. Atunci Mehmed Haidar, care stătea în banca din fundul clasei, ridică mâna și spuse: „Vă rog, domnule, mai degrabă ar trebui să rămânem în Asia”.

✭✭✭

(despre Baku) În realitate sunt două orașe, unul culcușit în interiorul celuilalt, ca un sâmbure într-o nucă. În afara Zidului Vechi se află Orașul Exterior, cu străzi largi, case înalte, și oameni zgomotoși, lacomi pe bani. Acest oraș exterior a fost construit din pricina petrolului care curge din deșertul nostru și aduce bogății. Acolo sunt teatre, școli, spitale, biblioteci, polițiști și femei frumoase cu umeri goi. Dacă se aud împușcături în Orașul Exterior, e întotdeauna o chestiune legată de bani. Frontiera geografică a Europei începe în Orașul Exterior, acolo unde locuiește Nino. În interiorul Zidului Vechi casele sunt înguste și curbate ca niște pumnale orientale. Minaretele străpung luna blândă, cu totul altfel decât sondele de petrol ridicate de Casa Nobel.  Din Zidul de Est al Orașului Vechi se ițește Turnul Fecioarei. A fost construit de Mehmed Jussuf Khan, conducătorul din Baku, în onoarea fiicei sale, cu care voia să se căsătorească. Însoțitirea aceasta incestuoasă nu a fost consumată niciodată. Fata s-a aruncat din turn pe când tatăl ei, orbit de iubire, se năpustea în camera ei. Piatra de care s-a zdrobit se numește Piatra Fecioarei. Uneori, această piatră este acoperită cu flori, ofrandă a unei mirese în preziua nunții ei.

✭✭✭

Țarul a vrut răzbunare și a trimis o armată în Baku. Hassan Kuli Khan s-a închis în palat, s-a rugat și s-a gândit la ziua următoare. Când soldații țarului au străpuns zidul, a fugit printr-un pasaj subteran spre mare și de acolo în Persia. Înainte de a intra în pasajul subteran, a scris pe ușă o singură propoziție foarte înțeleaptă: „Cine se gândește la ziua de mâine nu poate fi niciodată curajos”.

✭✭✭

Dadiani m-a privit gânditor: ”Ai sufletul unui om al deșertului”, a spus el. ”Poate că aceasta este singura împărțire reală între oameni: bărbați ai pădurii și bărbați ai deșertului. Intoxicația uscată a Orientului vine din deșert, unde vântul bate fierbinte și nisipul îi îmbătă pe oameni, unde lumea este simplă și fără probleme. Pădurile sunt pline de întrebări. Doar deșertul nu cere, nu dă și nu promite nimic. Dar focul sufletului vine din lemn. Omul din deșert – îl pot vedea – nu are decât o singură față și nu știe decât un adevăr, iar adevărul acela îl împlinește. Lemnul are multe fețe. Fanaticul vine din deșert, creatorul din pădure. Poate asta este diferența principală între Est și Vest.”

✭✭✭

Tiflis era ca o junglă și fiecare copac avea propriul său nume și era un unchi, un văr sau o mătușă. Nu a fost deloc ușor să mă descurc. Nume ce răsunau ca vechi săbii de oțel se învârteau prin aer: Orbeliani, Tshavtshavadse, Zereteli, Amilachvari, Abadshidse.

✭✭✭

Nino avea pielea albă, ochi caucazieni mari și întunecați, răsărind veseli pe sub genele lungi și delicate. Doar fetele georgiene au ochi atât de dulci și plini de viață. Nicio altă fată, europeană sau asiatică. Sprâncene arcuite, delicate și profilul unei Madone. M-am întristat. Comparația m-a cufundat în melancolie. Un bărbat din orient are la dispoziție o mulțime de  metafore din care poate alege. Dar aceste femei nu pot fi asemănate decât cu Maria cea creștină, simbol al unei lumi ciudate și de neînțeles.

✭✭✭

Georgienii mi se par ca niște cerbi nobili, rătăciți prin hățișurile din jungla asiatică. Nici o altă rasă estică nu are farmecul lor, mișcările lor grațioase, această poftă fantastică de viață și plăcerea sănătoasă de-a o trăi.

✭✭✭

”Atunci ce este un bun asiatic?”
”Ești pe jumătate european, Ali Khan, de aceea întrebi acest lucru. Nu-ți pot explica, pentru că tu vezi doar lucrurile vizibile în viață. Fața ta este întoarsă spre pământ. De aceea, înfrângerea te doare și de aceea o arăți.”
Tatăl meu a tăcut, cu ochii pierduți în zare. El putea zări ce se ascundea în spatele realității noastre: era, ca toți oamenii în vârstă din Baku și din Persia, conștient de o altă lume, în care se putea retrage și unde era de neatins.

✭✭✭

Și acum stau aici la umbra zidului, mâncând supă. Acolo, la intrarea moscheii, Prințul Mansur stă în picioare, iar Iljas Beg se apleacă deasupra unei hărți. Peste câteva ore voi fi din nou în picioare pe pod. Republica Azerbeidjan mai are doar câteva zile de trăit. Destul. Voi dormi până când trompeta mă va chema din nou la râu, acolo unde strămoșul meu Ibrahim Khan Shirvanshir și-a dat viața pentru libertatea poporului său.

Said, Kurban. Ali and Nino: A Love Story . Harry N. Abrams. Kindle Edition.

PS. Cu ceva timp în urmă, de data asta în Batumi-ul de la malul Mării Negre și nu în Baku-ul de la malul Mării Caspice, au răsărit două siluete imense de metal concepute de artista georgiană, Tamara Kvesitadze. Am înțeles că în fiecare zi, pe la ora șapte seara, statuile încep să se rotească și să se întrepătrundă una în alta.

Sunt un omagiu adus lui Ali și lui Nino, ce-au întruchipat cea mai frumoasă poveste de iubire a Caucazului.

AncaHM
Despre AncaHM Articolele 515
Sunt Ulițarnica, adică acea parte a sufletului Mihaelei responsabilă cu zburatul pe covoare fermecate prin cât mai multe cotloane ale Pământului. Dacă sunteți curioși să vedeți lumea prin alți ochi, poftiți de frunzăriți !

Fii primul care comentează

Ceva păreri ... observații ... dojeni ...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.