Koyasan – lucruri serioase
jurnal japonez - capitolul 14

Pe muntele Koyasan am descoperit o lume cu totul și cu totul străină mie, despre care nici cu gândul nu gândeam c-ar exista pe pământ. O lume discretă, liniștită, misterioasă chiar, ascunsă în mănăstiri străvechi construite la poalele unei păduri de cedri seculari. O lume ce s-a întrupat din gândul și voința unui înțelept pe nume Kūkai, cu mai bine de 1200 de ani în urmă.

Despre călugărul Kūkai

Cronicile japoneze și legendele amintesc de Kūkai ca despre un om deosebit. A fost deopotrivă un învățat, un poet, un pictor, un caligraf excepțional. A scris un tratat în care compara doctrinele confucianiste, daoiste cu cele budiste dând întâietate acestora din urmă. Pentru a înțelege mai bine învățăturile lui Buddha a renunțat la slujba ce-o avea la curtea imperiala și a plecat în China. Acolo a stat o perioadă lângă cel mai mare maestru al acelor timpuri, un călugăr pe nume Huiguo, cu scopul de a descifra tainele budismului tantric. Întors acasă a cerut permisiunea împăratului de-a înființa o mănăstire pe muntele Koyasan, în jurul căreia să-și adune discipoli. A primit atât permisiunea cât și binecuvântarea împăratului, alături de ajutoare bănești. Așa a luat ființă secta budistă Shingon și un centru de propovăduire a învățăturii budiste esoterice ce s-au păstrat înfloritoare de-a lungul celor mai bine de o mie de ani ce s-au scurs de atunci. Kūkai este și astăzi unul dintre cele mai venerate personaje din istoria niponă iar învățăturile lui sunt urmate de milioane de oameni. Iar centrul monastic de pe Koyasan este unul dintre cele mai sacre locuri din Japonia.

Din câte am înțeles eu cotrobăind pe internet, esența învățăturii Shingon constă în ideea că fiecare ființă omenească poate atinge iluminarea în această viață și în acest corp omenesc, fără a fi nevoită să treacă prin nenumărate reîncarnări izbăvitoare. Acest lucru e posibil pentru că fiecare dintre noi avem în interiorul nostru un strop din natura unui buddha numit Mahavairochana, un buddha diferit de cel pe care îl cunoaștem sub numele Shakyamuni. Cel din urmă a fost un buddha întrupat în istorie, nevoit să-și  adapteze învățătura pe potriva minților celor cărora le-o transmitea. Primul însă este un buddha cosmic, etern și imuabil, aflat mult deasupra dualismelor și necurățeniilor pământești, dar totuși prezent în fiecare dintre noi. Ei … esențele dezvăluite de Dumnezeu par a fi aceleași peste tot. Forma în care sunt puse în practică însă … e o altă poveste.

Pentru a obține iluminarea, novicele trebuie să primească tainele secrete ale doctrinei Shingon, gură de la gură, direct de la un maestru Shingon. Adevărurile dezvăluite cu acest prilej sunt mistere ce invocă forțe cosmice și implică: trupul – prin anumite gesturi ale mâinii și degetelor, prin adoptarea anumitor posturi în timpul meditației; vorba – prin recitarea anumitor mantre, versuri și sunete ce se presupun a fi “ muzica sferelor “; mintea – prin meditație și încercarea de contopire cu buddha cel numit Mahavairochana.

Aspirantul la aflarea tainelor Shingon e ajutat în timpul meditației prin contemplarea a două mandale speciale, ce adună în ele toată puterea universului.  Mandalele au fost concepute de însuși maestrul Huiguo și sunt de obicei plasate la stânga și la dreapta unui altar Shingon. Mandala numită a diamantului reprezintă esența imuabilă a lui Buddha și forțează mintea să se concentreze de la diversitate spre esență. Mandala numită a pântecului reprezintă manifestarea lui Buddha în fiecare lucrușor al naturii, ajutând mintea să se concentreze de la esență spre diversitate. Credința Shingon spune că, dacă meditația este făcută corect, poate influența însuși bunul mers al omenirii.

Kukai și mandalele sale : a diamantului (stânga) și a pântecului (dreapta) într-o sală a Kongobu-ji

La bătrânețe, călugărul Kūkai s-a retras la mănăstirea înființata pe Koyasan, unde a și murit în anul 835. Credincioșii cred însă chiar și astăzi că maestrul lor, numit de-acum Kōbō Daishi, este încă în viață și stă cufundat în meditație, în templul din cimitirul Okunoin care i-a fost închinat, în așteptarea lui Maitreya, cel din urmă buddha. În fiecare dimineață, călugări vin la poarta casei sale pentru a-i lăsa prânzul pe prag.

Despre cimitirul Okunoin

Am trecut și noi prin Okunoin, nu dimineața la depunerea ofrandei, ci seara târziu, mult după apusul soarelui. Drept urmare n-am văzut mare lucru, mai mult am orbecăit de-a lungul aleilor pietruite iluminate puțin de câteva felinare aprinse și de luna de pe cer.

Plimbarea a avut totuși farmecul ei. Nu e puțin lucru să bâjbâi pe întuneric prin cel mai mare cimitir din Japonia. Se spune că sunt cel puțin 200.000 de pietre funerare în acest cimitir, pomenind astfel de cel puțin două sute de mii de oameni ce-au trăit cândva pe acest pământ. Majoritatea sunt morminte ale călugărilor, dar și ale unor oameni obișnuiți, ale unor lorzi feudali, sau reprezentanți ai unor firme celebre și contemporane. Se spune că unele pietre de mormânt sunt de-a dreptul ciudate. Dar ce folos, noi abia le-am zărit în beznă.

Dacă am înțeles eu bine, nu toate monumentele pe care le-am văzut acolo sunt pietre de mormânt. Multe dintre ele sunt mausolee construite pentru a oferi adăpost doar spiritului celui ce-a plecat din lumea noastră, nu a rămășițelor lui pământești. Așa e și mausoleul Tokugawa, din spatele templului ce ne-a găzduit pe noi. Pe acesta l-a construit Iemitsu, al treilea shogun al dinastiei, în cinstea strămoșilor săi, pentru a se asigura că familia sa va avea un loc lângă Kōbō Daishi, la sfârșitul vecurilor. Atunci când va veni Maitreya, cel ce va oferi alinare și izbăvire tuturor celor care vor avea nevoie de ele.

În ciuda aparențelor, nu a fost deloc înfricoșător să ne plimbăm pe-aici.
Chiar dacă ne ieșeau în cale asemenea specimene.

La templul închinat lui Kobo Daishi ardeau mii de felinare. Multe dintre ele se găseau în interiorul templului (închis la acea oră), așa că nu le-am văzut.
Unele felinare au rămas aprinse neîntrerupt, încă de la moartea lui Kobo Daishi.
Statui ale lui Jizo, un bodhisatva ce are grijă îndeosebi de copii, călători și de sufletul morților.
Obiceiul spune că ar fi trebuit să-i oferim ofrande și apoi să-l stropim cu apă.

Dacă ar fi fost după mintea mea și dacă aș fi avut suficient timp la dispoziție, mai repetam vizita la Okunoin dimineața, pe lumină, măcar pentru a vedea frumusețea impresionanților cedri pe care mai mult am ghicit-o noaptea. Și pentru a vedea mai bine pietrele mormintelor. Dacă aveam noroc poate nimeream și peste călugării ce-i aduceau prânzul lui Kobo Daishi. Ar fi fost interesant și-aș fi venit acasă cu mai multe amintiri fotografice 🙂 .

Programul nostru însă ne-a condus pașii spre un alt obietiv.

Despre  Kongobu-ji

Dimineața am mai făcut doar o vizită la Kongobu-ji, templul ce este astăzi „patriarhia” sectei Shingon. Apoi am hoinărit nițel prin satul mănăstirilor și-am pornit mai departe spre alt colț al Japoniei.

La începuturile lui, Kongobu-ji a fost un templu construit de Toyotomi Hideyoshi întru pomenirea mamei sale. Dar clădirea aceea a ars demult. În locul ei a fost construită o alta, iar acesta combinată cu alte două temple din apropiere, au devenit actualul Kongobu-ji, sediul principal al sectei Shingon.

Templul e mărișor, noi nu am vizitat toate aripile lui (nu era permis accesul). Am trecut însă prin Sala Cocorilor, prin Sala Salciei Plângătoare, am trecut prin Betsuden unde ne-a fost povestită viața lui Kobo Daishi și aventurile lui chinezești, prin desenele înșirate pe panourile glisante dintre încăperi. Și podelele acestui templu scârțâiau interesant. Poate nu la fel de frumos ca și „privighetorile” de la Nijo-jo dar destul ca să ne placă să tropăim prin el. În interior, câteva panouri ne rugau să ne abținem să facem fotografii. Dar cum toată lumea le ignora, am hotărât să îngroș și eu obrazul și să trec la acțiune. Ce m-aș face eu fără amintirile astea fotografice 🙂 .

În spatele pavilioanelor vizitate am găsit o grădină de piatră. Se numește Banryutei, este cea mai mare grădină de piatră din Japonia și reprezintă doi dragoni ce ies din nori pentru a proteja templul. Cele 140 de pietroaie din cocoașa dragonilor e adusă tocmai din Shikoku, locul de baștină a lui Kobo Daishi.

Scara ce duce la templu
Altarul principal unde vine lumea să se închine
Clădirile ce astăzi sunt muzeu, prin care ne-am plimbat și noi
Un mic Koyakun de plastic, mascota muntelui Koyasan
Din camera trestiilor. Se povestește că în această cameră și-a făcut seppuku Toyotomi Hidetsugu, la ordinul unchiului său, Hideyoshi.
Din camera Ohiroma, cea cu cocori pictați pe fusuma
Camere vechi împodobite cu panouri contemporane, în care m-aș muta și mâine.

Din grădina de piatră Banryutei
… călare pe spinări împietrite de dragoni ieșind din nori.

Înainte de-a părăsi muntele, Voica ne-a mai povestit un lucru interesant. Koyasan e doar o părticică dintr-un mare complex de temple ce stau împrăștiate în întreg masivul muntos Kii al peninsulei. Nu sunt doar temple budiste aici, religia shinto are și ea o puzderie de locurile sacre ce merită a fi vizitate. Toate sunt locuri de pelerinaj, legate între ele prin rute bine trasate și folosite neîntrerupt de cel puțin 1200 de ani. Un El Camino japonez, trecut și el pe lista patrimoniului UNESCO.

Un drum ce promite a fi foarte interesant și plăcut de străbătut. Cine are de gând să-l parcurgă, să mă cheme vă rog și pe mine.

AncaHM
Despre AncaHM Articolele 515
Sunt Ulițarnica, adică acea parte a sufletului Mihaelei responsabilă cu zburatul pe covoare fermecate prin cât mai multe cotloane ale Pământului. Dacă sunteți curioși să vedeți lumea prin alți ochi, poftiți de frunzăriți !

1 Comentariu

  1. Mihaela, m-ai răscolit sufletește și mi-ai făcut o dimineață frumoasă – este locul în care eu m-am simțit într-un fel mai aparte și s-a sedimentat frumos într-un colț al sufletului meu!
    O zi cu amintiri frumoase îți doresc!

Ceva păreri ... observații ... dojeni ...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.