Koyasan – un popas la shukubo
jurnal japonez - capitolul 13

Cât timp am stat în Koyasan am fost taman ca și măgarul lui Buridan, salivând lângă căpițele de fân în mijlocul cărora aterizasem și încercând să mă hotărăsc care ar fi mai apetisantă.

Tare-aș mai fi vrut să explorez tot satul, așa la întâmplare, să-i descopăr ungherele, cine știe ce locșor de poveste mă aștepta la următoarea intersecție. M-ar fi tentat la fel de mult să iau la puricat harta pescuită în stația funicularului, și cu ea în față să-mi fac un plan de bătaie temeinic și inteligent: să pricep care-ar fi obiectivele cele mai importante de vizitat, să stabilesc care mi-ar fi prioritățile și abia apoi să mă apuc de colindat. Și, nu în ultimul rând, m-aș fi învârtit pe săturate doar pe lângă casa provizorie, să ascult liniștea în mica grădină ce se întindea sub ferestre, să mă bucur de camera cea frumoasă care mi-a fost pusă la dispoziție.

Până la urmă am făcut din toate câte puțin. Am gustat din toate cele trei căpițe de fân și mi-au plăcut la fel de mult. Partea proastă a fost că nu am avut timp suficient la dispoziție pentru a le înfuleca în întregime. Mai mult, cu cât dam o înghițitură pe gât, cu-atât îmi creștea pofta de mâncare. Lucrurile pe care le-am învățat la Koyasan au aprins în mine curiozitatea de-a afla și mai mult. Iar la sfârșit au rămas destule întrebări fără răspuns.

Cea mai pitorească experiență trăită aici a fost, de departe, șederea la shukubo. Gazda noastră s-a chemat Nan-in, și se afla într-un loc nițel mai izolat, departe de îngrămădeala de clădiri din centrul localității. N-am avut nimic de obiectat la asta, dimpotrivă.

Un shukubo este un templu budist care oferă găzduire călătorului obișnuit, unul ce poate să nu aibă nici o legătură cu credința religioasă ce animă templul. Aparent, un shukubo e asemenea unui ryokan, adică un han obișnuit construit însă după regulile unei case tradiționale japoneze. Asta înseamnă că ar trebui să aibă: panouri glisante fusuma în loc de uși și pereți despărțitori; hârtie transparentă shoji în loc de ferestre ( ei, ale noastre au fost mai mult perdele, exista o fereastră adevărată din sticlă în spatele lor ); eventual un alcov tokonoma, acea porțiune a camerei principale unde sunt așezate obiecte de artă, o ikebana; neaparat tatami pe jos în loc de parchet și covoare ( surprinzător, împletiturile astea din paie de orez sunt moi și plăcute la atingere, parcă aveam pernuțe de pisică pe tălpi atunci când călcam pe ele ); măsuțe joase chabudai, numai bune să-ți bei ceaiul în genunchi în fața lor; pernuțe zabuton de pus sub fund după ce înțepeneai stând în genunchi. Am avut și noi parte de toate aceste lucruri în shukubo-ul nostru, și mai mult decât atât.

În plus față de un ryokan obișnuit, un shukubo se laudă că oferă călătorului o ospitalitate mai aparte, cum doar niște călugări budiști versați într-ale meditației o pot face. Dacă ai rămâne aici suficient de mult timp, călătorule, ți-ai putea umple sufletul de liniște, mintea de împăcare, ți-ai putea curăța trupul de efectele nedoritele ale alimentației nesănătoase.

Căci la mănăstire se mănâncă frugal și doar vegetarian. Poți spune adio hălcilor de carne, peștelui, brânzei,  ouălor și un călduros bun venit orezului și soiei, ciupercilor și altor verdețuri culese de prin pădure,  fructelor gustoase. Nu credeam că pot exista atâtea feluri de mâncare făcute din soia și orez, sau din orez și soia, plus câteva buruieni. Unele dintre ele mi-au plăcut, altele ba. Tot timpul am avut emoții când băgam ceva în gură. Oare ce surpriză mă mai așteapta? Oare o fi sărat, o fi dulce ? Sau poate iute, sau poate fără nici un gust ? Oare mi-o plăcea sau n-o să știu cum să mestec mai repede și să-i dau drumul cât mai iute pe gât în jos. Dacă stăteam mai mult timp la shukubo sigur mă întorceam acasă cu o siluetă de invidiat. ( adevărul e că nu m-am împăcat prea bine cu bucătăria japoneză, fie ea vegetariană sau nu )

Un alt răsfăț pe care ni l-a oferit shukubo-ul nostru a fost onsen-ul, acea baie comună specific japoneză. Pentru el am primit fiecare prosopele speciale și o yukata, nu te poți prezenta la onsen după cum te taie capul. Ce bine mai e să poți sta seara înainte de culcare la o șuetă, așa ca între fete, în apa termală ce-ți alungă oboseala din oase și te întinerește cu câțiva ani ! Cine știe, dacă stăteam mai mult timp pe-acolo, m-aș fi întors acasă cu cifrele ce-mi arată vârsta inversate. ( despre regulile de bună purtare de la onsen am să revin într-o altă poveste, prea sunt simandicoase )

Dar punctul culminant al vizitei noastre la shukubo l-am ratat, după părerea mea, într-o mare măsură. Ar fi trebuit să fie participarea la slujba de dimineață, ce-a ținut o jumătate de ceas. De dus ne-am dus, cum nu. Am stat cuminți și-am ascultat sutre recitate cu o voce monotonă de un călugăr bătrân cu fața senină, în ritm de tobă și sunet de gong, cu fața spre un Budha ce ne zâmbea din obscuritatea altarului.  Dar (eu una cel puțin ) n-am priceput nimic. N-am înțeles nici măcar un cuvințel, darămite mesajul. Nici un prospect ajutător nu m-a luminat, nici un google-search nu mi-a sărit în ajutor.

E drept, aș fi putut ruga pe cineva atunci să mă lumineze. Dar n-am făcut-o, prinsă în iureșul programului nostru încărcat. Drept consolare, am să-mi spun mie însămi că poate e mai bine așa. Că oricât m-aș fi străduit atunci, cel mai probabil n-aș fi priceput oricum mare lucru. În fond sunt un novice într-ale budismului și cu-atât mai mult într-ale învățăturilor esoterice ale sectei Shingon, stăpânii de necontestat ai muntelui Koya-san. Se spune că învățătura lor nu-i tocmai ușoară și c-ar trebui să stai ani buni pe lângă un maestru până să ajungi să-i pătrunzi tainele.

Dar cine știe ! Dacă va fi să fie ca eu să pricep vreodată slujba de dimineața din templul Nan-in de pe muntele Koyasan, viața îmi va oferi negreșit și alte ocazii. Eu va trebuie doar să le aștept și să le înhaț 🙂 .

Poarta de intrare la Nan-in
În curtea Nan-in. După ce ajungi la pragul de lemn al casei îți iei rămas bun de la pantofii de stradă. Îi abandonezi într-un dulap de la intrare și primești papuci de casă. Sau umbli desculț.
Templul propriu-zis, acolo unde se afla sala de rugăciune. Se putea intra în el din curte sau pe un culoar direct din zona „chiliilor”
Apartamentul nostru din shukubo. Pe tatami n-ai voie nici măcar cu papuci de casă. Doar desculț sau cu ciorapi.
Tokonoma noastră 🙂 . Cu un mic aranjament floral, o oglindă și o operă de artă.
Kamidana noastră. Loc pentru un mic altar închinat strămoșilor.

Grădina din spatele casei
La culcare pe futon. Sub cap, perne umplute cu boabe de hrișcă.
Singura lipsă a fost că nu am avut baie în cameră. Dar pe mine nu m-a deranjat deloc. Chiuvetele și toaletele erau foarte aproape și foarte curate.
În sala de mese. Cine a cerut scăunel a primit. Dar tofu e mult mai gustos stând pe jos.
Tot soiul de tofu. Soia și mazăre boabe. Murături foarte bune. Portocale la desert.
Aici se încălzea supa miso. Mi-a plăcut mult supa asta, chiar dacă la început m-am uitat chiorâș la ea.
Am primit și sake, că doar tot vegetarian e: orez + apă + drojdie. Se ascunde în sticluța de porțelan ce tronează la mijloc.
Cireșul explodat din fața templului nostru.
AncaHM
Despre AncaHM Articolele 515
Sunt Ulițarnica, adică acea parte a sufletului Mihaelei responsabilă cu zburatul pe covoare fermecate prin cât mai multe cotloane ale Pământului. Dacă sunteți curioși să vedeți lumea prin alți ochi, poftiți de frunzăriți !

Fii primul care comentează

Ceva păreri ... observații ... dojeni ...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.