Cu oareșice regret am lăsat în urmă Tehranul și am continuat explorarea Iranului pornind voinicește spre sud, pe autostradă. Conform programului excursiei, în jumătatea de zi pe care o mai aveam la dispoziție trebuia să petrecem câteva ceasuri în orașul Kashan și-apoi să ne încheiem ziua în Abyaneh, un sătuc ascuns în creierul munților.
În drum am trecut doar tangențial pe lângă Qom – orașul ce se află pe locul doi pe lista celor mai sfinte locuri ale Iranului. Mashhad ocupă locul întâi pentru că acolo e înmormântat cel de-al optulea imam șiit, Imam Reza pe numele lui, iar Qom locul doi pentru că aici se află mormântul Fatimei, una din surorile imamului Reza. Qom însă e un soi de Oxford sau Harvard în ceea ce privește învățământul islamic șiit. Cine vrea să devină ayatollah aici ar trebui să studieze. Cum intențiile noastre erau departe de așa ceva, i-am făcut cu mâna orașului, din autocar.
Ne-am oprit abia după vreo 250 km de mers, în Kashan, un oraș-oază așezat undeva la marginea deșertului. Pe drum Afi ne convinsese deja să împușcăm doi iepuri dintr-o lovitură, adică să luăm masa la un restaurant aflat taman lângă un sit arheologic important, ce nu figura în programul excursiei noastre. Și uite-așa am aflat noi despre …
Tepe Sialk
N-am avut suficient timp la dispoziție pentru a vizita cum se cuvine situl arheologic, l-am admirat doar de după gard. Oricum, Afi ne prevenise, dacă am fi vrut să vedem obiectele descoperite aici, ar fi trebuit să ne ducem la Louvre, la Metropolitan Museum sau la Muzeul Național din Tehran.
La fața locului se putea vedea doar o movilă de pământ cât un mic delușor ( adică tepe ) pe nume Sialk, cu ceva urme de construcții omenești pe el. Arheologii au stabilit că sub carapacea aceea de lut se ascunde un zigurat ridicat în jurul anului 3.000 î.Ch. Și-au mai stabilit că cele mai vechi așezări construite aici datează de prin anii 6.000 – 5.500 î.Ch. Adică din zorii civilizației omenești.
Bagh-e Fin – grădina Fin
Ghici ghicitoarea mea. Oare unde-ar fi cel mai bine să-ți faci siesta după ce te-ai ghiftuit bine cu bucate persane ? Într-o pairidaeza, bineînțeles. Cuvântul acesta e un soi de străbunic al paradisului nostru și provine din persana veche unde însemna de fapt grădină. Dar nu orice fel de grădină ci una construită după un anumit tipic.
Se povestește că regii ahemenizi ai Persiei antice trebuiau să fie la fel de pricepuți la făcut grădini precum erau în arta războiului. Cirus cel Mare îți avea pairidaeza lui în Pasargadae, cu mai bine de 500 de ani înainte de Christos. Se mai povestește că arabii au preluat modelul de grădină persană, l-au transformat în charhar bagh – adică în cele patru grădini ale paradisului pomenite în Coran – și l-au replicat apoi prin tot imperiul, din India până în Spania.
Regula spune că o grădină persană care se respectă trebuie să fie înconjurată de ziduri protectoare și să fie împărțită în patru grădini mai mititele de către patru râuri ce izvorăsc din mijlocul ei. De-am trăi în paradisul cel adevărat râușoarele astea ar trebui să fie unul cu miere, altul cu lapte, apoi unul cu vin și doar ultimul cu apă limpede de izvor. Am vrea noi … În grădinile amenajate în lumea noastră toate râușoarele sunt cu apă chioară, ce trebuie însă să susure cristalin, să răcorească grădina și să-i inducă oaspetelui o stare de bine, de pace și relaxare. La începuturi, în grădinile astea se cultivau îndeosebi pomi roditori – rodii, măslini, portocali – în straturi aflate puțin mai jos decât privitorul, astfel încât fructele ce se coceau să poată fi culese ușor. Abia mai târziu a apărut moda cultivării florilor și a boscheților frumos mirositori. Ia gândiți-vă numai cum ar fi fost să ajungi într-o astfel de grădină înmiresmată, după ce-ai străbătut un drum lung cu caravana prin deșert. Să fii poftit să te tolănești pe covoare moi de mătase într-un chioșc, să fii servit cu-n ceai răcorilor sau cu bucate alese și să stai liniștit la taclale cu prietenii în parfum de iasomie, de flori de portocal și în tril de păsărele. Paradis curat.
Grădina Bagh-e Fin în care ne-am făcut noi siesta este una dintre cele mai renumite grădini persane ale Iranului. Are tot ce scrie la carte c-ar trebui să aibă: un zid trainic care s-o înconjoare și s-o apere de uscăciunea deșertului, râușoare cu apă cristalină, flori și pomăt din belșug. În schimb nu avea covoare pe care să ne prăvălim iar în pomi nu se prea vedeau fructe. Dar de frumoasă era frumoasă, mi-a plăcut.
Grădina a fost construită de șahul Abbas I din dinastia safavidă și întreținută cu sfințenie de-al lungul întregii dinastii Qajare. Aici și-a trăit ultimele clipe Amir Kabir, ministrul reformator al șahului Naser al-Din, a cărui poveste o aflasem în timpul vizitei la palatul Golestan din Tehran. A fost asasinat pe când ieșea de la hamamul construit de-a lungul unei laturi a grădinii. Ni s-a arătat și nouă locul cu pricina.
Pentru că timpul ne era limitat n-am lenevit pe cât aș fi vrut în Bagh-e Fin ci-am plecat în centrul orașului Kashan …
Acasă la negustorul de covoare Seyed Jafar Tabatabaei
N-am fost defel impresionată de străduțele cu care ne-a întâmpinat Kashan-ul după ce-am coborât din autocar. Erau galbene și insipide, străjuite de ziduri înalte fără geamuri, ce nu permiteau să se strecoare nici o privire indiscretă în curți sau în case. Noroc cu magazinașele înșirate ici-colo, mai reușeau să spargă monotonia.
Nici prin cap nu mi-a trecut ce minunății pot ascunde aceste ziduri. M-am lămurit pe deplin abia când am ajuns în mijlocul curții casei domnului Tabatabaei, un bogat negustor de covoare ce-a trăit în a doua jumătate a secolului al 19-lea. Recunosc, m-a dat gata casa lui.
Casa e mai degrabă un conac, e construită cu tot dichisul și are toate caracteristicile arhitecturii rezidențiale tradiționale persane. Are patru curți interioare ce împart spațiul într-o zonă publică (birooni) și alta privată (andarooni), dedicată femeilor. Are 3 turnuri prinzătoare de vânt, așa-numitele badgir, vechiul sistem persan de aer condiționat. Are și două qanate – un soi de apeducte subterane – care aduc apă în bazinele și fântânile din mijlocul curților. Exteriorul casei este decorat cu ornamente din stuc, care dau impresia că domnul Tabatabaei a dorit să mute desenul covoarelor sale pe pereți.
Legenda locului spune că bogatul negustor de covoare a dorit să construiască o casă ca în povești din dragoste pentru soția sa, pe nume Homa. De aceea, în stucatura desenată pe pereții casei se regăsește pretutindeni pasărea Homa, zburătoarea fermecată din poveștile și poeziile persane ce nu se așeza niciodată pe pământ ci plutea întreaga viață prin văzduh.
Nu departe de casa domnului Tabatabaei se află un alt conac, la fel de nemaipomenit. Legenda lui e legată tot de o poveste de dragoste. Se spune că un alt negustor bogat, pe nume Seyed Mehdi Natanzi, s-ar fi îndrăgostit de fata domnului Tabatabaei, dar acesta nu și-a dat consimțământul până când nu a obținut promisiunea îndrăgostitul că-i va construi fetei lui o casă cel puțin la fel de frumoasă ca aceea în care a copilărit. Și așa a apărut pe lumea asta conacul ce poartă numele de Borujerdi.
Din păcate n-am putut verifica cu ochii noștri dacă domnul Natanzi și-a ținut promisiunea sau nu. Din lipsă de timp a trebuit să amânăm vizita pentru o dată viitoare. Dar acea dată ar trebui să pice musai într-o primăvară târzie, la cules de trandafiri ce-aici se numesc Muhammadi. De data asta le-am putut amușina parfumul doar în sticluțele de pe tarabele vânzătorilor nu și în grădinile orașului. Iar de nu s-o putea să venim până aici pentru a doua oară, va trebui să ne mulțumim c-o vizită în Kazanlâkul bulgăresc. În fond, aceleași roze de Damasc cresc și acolo, și în Kashan.
Și-am încălecat pe-o șa …
Fii primul care comentează