Japonia
jurnal japonez - cuvânt înainte

Excursia în Japonia mi-a aterizat sub nas pe nepusă-masă. Dacă mi-aduc bine aminte era prin ianuarie, într-o după-amiază mohorâtă de iarnă, iar eu gâdilam cu degetul ecranul telefonului derulând plictisită noutățile  Facebook-ului când mi-a sărit brusc în fața ochilor fotografia unei gheișe. Era frumușică foc, îmbrăcată într-un chimono vesel-înflorat și privea un cireș explodat de sub o umbrelă de hârtie roșie. Imaginea asta mi-a redeșteptat instantaneu toate poftele de-a pleca spre Țara Soarelui Răsare.

Din fericire, postarea respectivă era tocmai o invitație într-un circuit organizat de Exact Travel Club. Excursia se chema „Japonia cu Ana Maria Caia” iar prezentarea ce i-o făcea Ana Maria acolo m-a făcut să mă hotărăsc pe loc. Gata, acum e momentul! La primăvară mă duc în Japonia !

Și iacătă, fost-am și în Japonia, pentru două săptămâni doar, c-atât a durat excursia noastră. A fost, din fericire, una dintre cele mai grozave experiențe pe care le-am avut în cariera mea de excursionist pasionat. Vinovată pentru aceasta a fost în primul rând țara aceasta minutată și totuși atât de ciudată și diferită față de cotidianul nostru necăjit. Tot vinovați, zic eu, sunt cei care au stabilit programul din partea Exact Travel Club. Nu știu eu prea bine cine au fost ei, dar țin să le mulțumesc. Ne-au servit în fiecare zi porții gourmet de Japonia, mititele dar deosebit de apetisante. Într-atât încât în fiecare zi îmi spuneam că astăzi e mai frumos, mai interesant decât a fost ieri. Iar pe Voica, ghidul nostru ce știa să ciripească atât de bine în japoneză, n-am fi dat-o pe tot bănetul din lume deși un grup de spanioli a vrut să ne-o fure 🙂 . Ce ne-am fi făcut noi fără ea? Cum mai ieșeam noi din subteranele Nambei în Osaka, cum deslușeam noi încrengătura de linii de metrou din Tokyo, cum pricepeam ce-aveam în farfurie dacă nu era Voica să ne instruiască?

Cele două săptămâni au trecut mult prea repede. Am avut parte de multă mâncare japoneză, de somn pe tatami în ryokan, de băi calde la onsen, de călătorii cu shinkansenul, cu trenurile regionale cu autobusul, cu metroul. Am vizitat grădini, temple, vechi castele și locuințe de samurai. Am dat extemporal în fața fiecărei toalete căutând butoanele ce le acționau, bucurându-ne de capacele lor încălzite și de jeturile de apă ce contribuiau la igiena personală. Ne-am minunat în fiecare hotel de bogăția truselor ce ne așteptau în cameră: halat de casă, papucei, perie și pastă de dinți, elastic de prins părul, porții generoase de săpun, geluri de duș, șampon, balsam, soluții cu ceva dezinfectat, limbă de încălțat pantofi, ceai, o mică prăjiturică de bun venit, … Într-un hotel am găsit un cocor din origami, într-altul până și un încărcător de telefon cu o mulțime de mufe diferite.

Am avut parte, timp de două săptămâni, de o imersiune într-o societate ce părea a funcționa perfect. Toate mergeau ca unse, lubrifiate cu un ulei miraculos. Trenurile, metrourile n-au întârziat nici o secundă ( nici c-ar putea la cât de des circulă – ar da peste cap toată Japonia dacă ar face-o ). Lumea de pe stradă era calmă și senină (deși poate puțin obosită de cât de mult muncește), nimeni nu s-a răstit la noi, nimeni nu ne-a îmbrâncit, dimpotrivă a fost cât se poate de amabilă și prietenoasă ( mai puțin poate când era să cedeze locul pe scaun la metrou ). Vânzătoarele din magazine ne-au făcut plecăciuni și ne-au mulțumit că le-am trecut pragul, controlorul de bilete din tren s-a înclinat la capătul vagonului, mulțumind călătorilor c-au ales trenul lor. Șoferul unui autobus și-a cerut scuze la un moment dat că va trebui să ia o curbă cam scurtă și ne ruga să ne ținem bine de bare, să nu pățim doamne-ferește ceva 🙂 . Ni s-a atras atenția să nu refuzăm restul ce ni se întindea după ce ne-am plătit cumpărăturile, chiar dacă era vorba de 1 firfiric, că altfel o să alerge vânzătorul după noi pe stradă ca să ni-l înghesuie în portmoneu. Ni s-a atras atenția că trebuie să stăm la coadă, cuminți, la urcarea în tren, la metrou, chiar și la trecerea de pietoni. Nu se cade să intri buluc în fața celui ce-a ajuns primul. Așa se procedează în Japonia.

Da, Japonia e o țară uimitoare. E un stup, un mușuroi super-organizat, super-civilizat, în care fiecare albină, fiecare furnicuță are o sarcină precisă pe care trebuie să o execute la perfecție. Societatea nu prea acceptă alt comportament, „anomaliile” sunt izolate și eliminate din stup. Una dintre zicalele foarte populare în Japonia, pe care fiecare copil o învață de mic spune cam așa: cuiul ce iese afară trebuie bătut la loc. Idei cam ciudate pentru noi, cei veniți din România individualiștilor, unde toată lumea e buricul propriei sale lumi și unde fiecare a pus coada la prună într-un stil mai interesant. Cred însă că tocmai diferența asta a făcut să-mi placă atât de mult țărișoara asta. M-am simțit de-a dreptul răsfățată, așa pe post de turist cum eram, într-o societate întreagă ce funcționează ca ceasul, printre mii și milioane de oameni ce par a trage căruța împreună, în aceeași direcție, anonimi și neștiuți de nimeni. Dar care totuși își manifestă o individualitate aparte în lucrurile mărunte: în delicatețea ceramicii, în modelele infinite ale chimonourilor și ale evantaielor, în multitudinea de chițibușuri perfecționate până la cel mai mic amănunt care mi-au înfrumusețat, pentru două săptămâni, viața.

La sfârșit, i-am putut da sută la sută dreptate unchiului meu care-mi tot spunea. „Du-te, du-te și în Japonia neaparat. Ai să vezi … Pe pământul ăsta există Japonia și restul lumii !”

Acum, întoarsă acasă, nu-mi rămâne altceva de făcut decât să-mi rumeg impresiile japoneze și să le înșir aici, în micul meu jurnal de călător.

Cu steluțe galbene – destinațiile noastre în Japonia.
O poartă de templu vermilion în Kyoto
În Kyoto – dale ca prin București. Doar că nu te împiedicai în ele și erau de o curățenie desăvârșită
La coadă, așteptând trenul.
Prin Namba – cartierul subteran al Osakăi. Subterane sau nu, toate trotuarele Japoniei au dunga aceea galbenă, ghidaj pentru orbi. Iar semafoarele cântă. Spun cucu sau ciripesc nevoie mare, tot de dragul nevăzătorilor.
Mâncare de plastic din vitrina unui restaurant ( toate au astfel de prezentări ). Apetisante, chiar de plastic fiind. Puse acolo pentru a îmbia trecătorii și pentru a ajuta extratereștrii ca noi să arătăm cu degetul ce ne tentează.
Osaka – printre luminile și hărmălaia unui mare oraș.
Osaka, prin Dōtonbori, centrul vieții de noapte și al cumpărăturilor
Osaka. Shopping – balamuc
Un mic templu cocoțat pe bloc
La țară în Japonia. Printre orezării

Tokyo. Nu departe de gara Ueno, intersecția pe care am străbătut-o de cele mai multe ori.
Tokyo. Pe străduțe în preajma hotelului.
AncaHM
Despre AncaHM Articolele 515
Sunt Ulițarnica, adică acea parte a sufletului Mihaelei responsabilă cu zburatul pe covoare fermecate prin cât mai multe cotloane ale Pământului. Dacă sunteți curioși să vedeți lumea prin alți ochi, poftiți de frunzăriți !

4 Comentarii

Ceva păreri ... observații ... dojeni ...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.