Isfahan – pe malul râului Zayanderud
jurnal iranian - capitolul 7

Nu știu ceilalți ce-or fi gândit sau ce topuri personale și-or fi făcut, dar pentru mine, plimbarea pe malul râului Zayanderud din Isfahan a fost momentul cel mai plăcut pe care l-am petrecut în Iran. Dacă stau acum să mă gândesc și de ce, nu cred c-aș putea aduce argumente prea serioase, poate doar zâmbetul ce-mi apare invariabil pe figură sau dulceața ce mi se așterne pe suflet în momentul în care îmi revin în minte crâmpeie de amintiri din acea târzie după amiază de septembrie.

Am ajuns în Isfahan într-o zi de vineri pe la prânz, adică într-o duminică musulmană, motiv pentru care Afi ne-a anunțat că nu vom avea spor cu vizitele pe la obiectivele turistice. Așa că, după vizita la catedrala armenească Vank și după masa de prânz, pentru a ne ocupa totuși timpul cu ceva interesant ne-a programat vizite pe la câteva ateliere-magazine ce vindeau covoare, miniaturi persane, vase emailate … și alte produse meșteșugărești tradiționale. După întâlnirile astea urma ca autocarul să ne aducă înapoi la hotel pentru odihnă sau pentru orice alt program de voie ne trecea prin cap. Până atunci însă, ar fi dorit foarte mult să ne arate cum arată malul râului Zayanderud și cum obișnuiește lumea să-și petreacă duminica după amiaza prin aceste locuri. Și așa se face c-am făcut eu cunoștință cu podul Khaju ce se-întinde maiestuos peste râul Zayanderud, râul ce dă viață.

Pol-e Khaju la prima întâlnire

Recunosc, mi-a plăcut Zayanderud de cum l-am văzut, a fost o dragoste la prima vedere ( din partea mea cel puțin ). Sunt sigură că undeva în străfundurile minții mele s-au activat deodată o puzderie de amintiri plăcute din copilăria mea arădeană petrecută pe malul Mureșului, de bălăcelile de-atunci, de plimbări, de jocuri. Cu toate că Zayanderud e de două ori mai lat decât Mureșul, podurile iraniene mult mai frumoase și mai interesante iar parcurile ce se-tind de-a lungul lui mult mai lungi, tot mi-a amintit de casă. Așa că am decis atunci pe loc ca timpul liber din acea seară să-l petrec într-o plimbare cât se poate de lungă pe malul lui, mai ales că hotelul nostru era amplasat lângă un alt pod, aflat la vreo 4 km distanță de Khaju.

Dar până s-ajung în acea fază, am admirat atunci pe loc o minunăție de pod construit în anul 1650, pe timpul șahului Abbas al doilea din dinastia safavidă. Afi ne-a dat o grămadă de amănunte tehnice legate de el ( pe care le-am uitat bineînțeles, dar le-am regăsit pe wikipedia ). Podul are o lungime de 133m distribuită de-a lungul a 23 de arcade ce traversează râul și o lățime de 7,5m. E construit din cărămizi și pietre, pe două niveluri, amândouă accesibile pietonilor. La parter, sub drumul ce se întinde deasupra, se deschid de-a latul alte arcade ce oferă călătorului ostenit loc răcoros de odihnă. Podul e în același timp și stăvilar. Există niște mecanisme care pot controla debitul râului și-l pot opri astfel încât apa să fie folosită pentru irigarea grădinilor ce se întind de-a lungul lui. Și nu în ultimul rând, podul e un loc unde lumea obișnuiește să socializeze intens, oamenii strângându-se aici pentru tot soiul de motive. Se povestește că în mijlocul lui, în chioșcul construit la etaj, obișnuia să vină șah Abbas ca să privească cine știe ce întrecere nautică a supușilor săi sau să mediteze la bunăstarea regatului.

La data vizitei noastre pe pod era stânsă o grămadă de lume, și la parter și la etaj, mai ales pe partea umbroasă. Sub arcade nu mai găseai nici un loc liber să-ți întinzi păturica. Grupuri-grupulețe stăteau ciorchine și povesteau, alții făceau baie în râu dându-se pe pietrele podului ca pe niște tobogane. Îi zic lui Afi că și mie mi-ar plăcea să mă bălăcesc așa, mai ales că era cald tare afară. Îmi răspunde c-am întârziat vreo 40 de ani, că înainte de revoluție aș fi putut face ce vreau dar acum n-aveam decât să mă mulțumesc cu intratul în apă până la glezne. Mulțumesc frumos, sau totul sau nimic.

Și-am plecat mai departe.

Zayanderud
Pol-e Khaju – construit în 1650, pe vremea lui șah Abbas al doilea
Spații de leneveală și odihnă în arcadele de la parter

Zayanderud

Pe tobogan

Abia am așteptat să se termine ziua turistică de lucru pentru a reveni pe malul râului Zayanderud. Am ajuns cu un ceas și ceva înainte de apusul soarelui, numai bine să prind acea minunată lumină aurie de dinainte de apus. Dorința mea era s-ajung din nou până la podul Khaju și să stau prin preajma lui până se lăsa ora albastră, acele câteva minute în care nu e chiar noapte neagră dar sunt totuși aprinse luminile orașului, prilej bun pentru a încerca să fac câteva fotografii frumoase. Hotelul nostru se găsea chiar pe malul râului, lângă un pod modern pe nume Felezi. Până la ținta propusă trebuia s-o iau la pas prin parcurile ce se întind de-a lungul râului și să trec pe lângă alte patru poduri, două dintre ele fiind surori bune cu Khaju.

Primul pod vechi peste care am dat a fost …

Si-o-se-pol

După cum am aflat ulterior scotocind pe internet, oficial acest pod se cheamă Allahverdi Khan Undiladze, după numele celui care a supravegheat construirea lui, între anii 1599 și  1602. Personajul cu pricina a fost comandantul georgian al armatei șahului Abbas I din dinastia safavidă și se pare că nu doar armata romană era formată din ingineri, arhitecți și constructori. În zilele noastre nimeni nu-i mai spune podului așa ci Si-o-se-pol, podul celor 33 de arcade. Podul e din piatră, are o lungime de aproape 300 m și o lățime de aproape 15m, e mai mare și mai bătrân decât Khaju. Aici parterul nu e prea prietenos cu pietonii, de vrei să treci râul trebuie să țopăi în unele porțiuni de pe un pietroi lunecos pe altul.

Până să ajung la pod însă am constatat cât de mult le plac iranienilor picnicurile la iarbă verde în oraș. Ies cu toții, cu mic cu mare, toată familia reunită de la bunici la nepoți, în parcuri sau în piețe. Își întind păturica pe iarbă, își scot merindele, cărțile, jocurile și-și petrec împreună după-amiaza. Parcul pe care-l străbăteam eu era și el plin de păturele.

Pe când mergeam eu voinicește pe alei numai ce-am fost oprită din drum de o familie ce tocmai terminase picnicul și se pregătea să plece spre casă. Era o familie mititică, doar mama, tata și copilul, mai exact o fetișcană de 14 ani. M-a oprit tăticul, întrebându-mă ( într-o engleză mai șchiopătată ) dacă știu engleză. I-am răspuns că mai știu câte ceva dar că limba mea de baștină e alta. A zis că nu-i nici un bai și că mă roagă, dacă am chef, să stau la povești în engleză cu fata lui. Să vadă dacă ne înțelegem sau nu. Și ca să nu pierd timpul, mă vor însoți ei în plimbare până la primul pod.

Și iac-așa m-am pomenit că trebuie să răspund unui tir de întrebări puse de-o puștoaică isteață, dornică să-și exerseze engleza. La început întrebările păreau scoase din manual: cum te cheamă, de unde ești, unde e țara ta, îți place sau nu în Iran … Mai apoi, după ce s-a mai dezghețat atmosfera, au devenit și întrebările mai simpatice. Iar la sfârșit fata a fost mai mult traducător, pentru mine și părinții ei. Au fost toți trei foarte simpatici.

Am constatat ulterior că e un fel de modă printre iranienii ce vor să-și învețe copiii limbi străine. Cum prind un turist, cum îl roagă să facă conversație cu odrasla lor. Am mai pățit-o și eu a doua zi în Piața Naqsh-e Jahan. Vorba lui Afi. Cel mai bun loc pentru a exersa engleza e în piața asta. E pe gratis și turiști sunt cu duiumul.

Zayanderud
Si-o-se-pol – construit între anii 1599 și 1602, pe vremea șahului Abbas întâiul

Zayanderud

Picnic în parc

Pol-e Joui

Următorul pod safavid întâlnit în cale a fost cel numit Joui. Tot internetul m-a ajutat să aflu că are 21 de arcade, 147 metri lungime și 4 metri lățime. A fost construit în timpul domniei lui Abbas II pentru a iriga și lega grădinile pe care le avea șahul pe-o parte și pe alta a râului. Pe vremuri, cele două pavilioane construite la mijlocul podului erau destinate exclusiv șahului și curtenilor săi. În prezent, ele sunt folosite pe post de ceainării.

Din câte observ nu am făcut decât această fotografie amărâtă cu Pol-e Joui, cred că mă grăbeam s-ajung la destinație înainte să mă prindă noaptea pe drum.

Pol-e Joui – construit pe vremea lui șah Abbas al doilea, în 1665

Pol-e Khaju a doua oară

Pol-e Khaju era parcă și mai frumos acum decât la prânz, auriu tot și oglindu-se în apele râului Zayanderud. Era în schimb și mai înțesat de lume, abia am apucat să mă strecor și eu. Preocupările de bază erau cam aceleași, leneveală cât cuprinde, stat la o mică bârfă, poate ceva mai multe flirturi în rândul tineretului și mai puțină bălăceală. M-am învârtit cât m-am învârtit la etaj, după care l-am părăsit și-am ocupat un loc strategic pe margine în așteptarea orei albastre.

Timpul a trecut pe nesimțite pentru c-am fost atrasă într-o conversație de doi tineri frumoși, un el și o ea. Nu, nu erau căsătoriți, doar prieteni. Ea, studentă la cartografie, nu îndrăznea să vorbească engleza deși înțelegea foarte bine ce ziceam noi acolo. El, absolvent de metalurgie, era responsabilul cu punerea întrebărilor și cu datul răspunsurilor. Am stat la povești până s-a lăsat întunericul, existau curiozități de satisfăcut și de-o parte și de alta. Până la urmă am ajuns la concluzia că nu ne deosebesc prea multe lucruri, cu toate că ei sunt nevoiți să trăiască într-o țară închisă cu nivelul lor de trai ce pare a fi mai scăzut decât al nostru. Mă așteptam să fie puțin mai temători în a vorbi despre subiecte delicate precum regimul din fruntea țării lor, religia sau restricțiile impuse femeilor. Mă așteptam să regăsesc acreala ce-o aveam noi în ultimii ani de comunism și reticența de-a spune ce gândești, mai ales unor străini. Nici pomeneală de așa ceva, nici la cei doi tineri, nici la Afi a noastră, nici la cele două-trei persoane cu care s-a nimerit să mai vorbesc. Spuneau cu toții, cu o politețe demnă, tot ce-aveau pe suflet. Am să-mi amintesc cu plăcere cele câteva conversații pe care le-am avut cu oamenii de prin partea locului.

La despărțire m-am ales cu-n compliment, mi s-a spus că dacă românii îmi seamănă atunci sunt oameni simpatici. Știindu-mă o Mutulică sfioasă sau un Urs morocănos când e vorba de purtat conversații ( în funcție de împrejurări ), mai că nu m-a apucat râsul, nu cred c-a nimerit tocmai un exemplar reprezentativ al nației mele. Dar tot m-a uns nițel pe suflet.

Pol-e Khaju

Zayanderud

Zayanderud

Zayanderud

Pentru că se lăsa serios întunericul, m-am gândit c-ar fi fost momentul să-mi iau rămas bun și de la podul Khaju și să plec spre hotel, deși seara aceea minunată nu mă îndemna deloc să mă încui între patru pereți. Oricum mai aveam o oră bună până să ajung ( și aproape 4 km de mers ). Am luat iar podurile la rând, de la coadă la cap și-am încercat să mai fac vreo două fotografii, care n-au prea ieșit pe întuneric. N-am scăpat fără să fac conversație nici pe drumul de întoarcere, mai pe scurt de-această dată, ba am fost chiar poftită la o narghilea de trei fete șugubețe.

Drept să spun aș fi lungit plimbarea până dimineața, dar mă prinsese oboseala iar a doua zi Afi urma să ne ia de odihniți în turul oficial prin Isfahan.

Așa că i-am spus noapte bună râului Zayanderud și m-am dus la culcare.

Zayanderud
La întoarcere am pierdut socoteala podurilor
Zayanderud
… habar nu mai am ce am fotografiat
Gata, mai am doi pași și am ajuns la hotel
AncaHM
Despre AncaHM Articolele 515
Sunt Ulițarnica, adică acea parte a sufletului Mihaelei responsabilă cu zburatul pe covoare fermecate prin cât mai multe cotloane ale Pământului. Dacă sunteți curioși să vedeți lumea prin alți ochi, poftiți de frunzăriți !

1 Comentariu

  1. Podurile Isfahanului și grădinile din jurul lor m-au încântat și pe mine foarte mult. În general Isfahanul mi-a plăcut mult pentru mesajul istoric ce-l transmite, a lucrului frumos, temeinic făcut, oglindă a culturii și tradiției persane.

Ceva păreri ... observații ... dojeni ...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.