Greu s-a mai născut povestea asta despre Chenonceau. Am început-o de zece ori și n-a ieșit nimic, am tot aruncat la gunoi cuvinte ce nu doreau să se închege într-o istorioară bună de-a fi rememorată peste ani și ani, când Ulițarnicei îi va fi pierit dorul de ducă și se va mulțumi doar cu depănatul amintirilor. Cer iertare castelului, sigur ar fi meritat o poveste nemaipomenită. El oricum și-a asigurat un loc fruntaș în lista favoritelor mele. Dar ce folos, povestea se deapănă greu, în capul și sufletul meu bătălia pe viață și pe moarte între impresiile bune și cele rele nu vrea nicicum să se încheie și-mi încurcă gândurile.
Despre impresiile cele rele
Am ajuns la Chenonceau pe-o vreme sucită, undeva la ora prânzului, ceea ce-a fost o mare greșeală strategică. Toți doritorii de castele din preajmă se treziseră de mult, își băuseră cafeluța, își ronțăiseră croissantul iar acum dăduseră năvală la castel. Un călător chibzuit ar fi schimbat prioritățile și ar fi ales vizita în locul cafeluței, mărindu-și astfel șansele de-a nu fi strivit de mulțimea de gură cască. Dar de unde atâtea dimineți libere? Și cu atât de multe castele de vizitat, cum să le împarți?
De început, am început totuși bine. De la casa de bilete și până la palat se întinde o alee lungă, străjuită de copaci bătrâni și umbroși, mai mare dragul să o străbați. La capătul ei, de-a stânga și de-a dreapta drumului se găsesc două grădini franțuzești, trase cu rigla și compasul, una a Dianei cealaltă a Caterinei. Mari, încăpătoare, nu erau dovedite de năvălitori. Aici mi-am luat eu un răgaz pentru ascuțirea coatelor și pentru o mică sesiune foto. N-am pozat doar frumusețile locului, ar fi fost prea simplu. Am trecut în portofoliu așa. O grămadă de portrete ale castelului, văzut din tot felul de unghiuri. Dar și 4 bucăți motocicliști nemți, o pereche de chinezi îndrăgostiți, una bucată moșuleț american. Sper să fie mulțumiți cu toții de servicii.
M-am învârtit cât m-am învârtit prin grădini, dar nu străbătusem atâta drum doar pentru ele. Mi-am adunat tot curajul și-am intrat în palat, unde am dat de greu. Încăperile erau ticsite de lume. Nici pomeleală să poți cădea în reverie și să caști gura pe îndelete la lucrurile ce-ți atrăgeau atenția. Când îți era lumea mai dragă erai absorbit de vârtejul vizitatorilor și târât mai departe. Iar în cabinetul cel mic și verde al Caterinei de Medici, de unde se spune că a condus Franța pe vremea când era regentă, am stat doar în poziție de drepți, că altfel nu aveam loc. Până la urmă am lăsat baltă ordinea normală a vizitei și am trecut prin încăperi în funcție de cât de puțină lume era prin ele.
Despre impresiile cele bune
Acum de ce-aș fi cârcotașă. Castelul e foarte frumos. Se vede de la o poștă grija celor ce-l au în gospodărire de a-și întâmpina oaspeții cu tot ce-i mai ales. Încăperile sunt pline de mobilier vechi, tapiserii, tablouri valoroase. Povești sunt și ele destule, istorisite atât în pliantul primit odată cu biletul de intrare cât și afișate pe panouri speciale. Sunt convinsă că un audio ghid, pe care eu l-am ignorat de data asta, poate face capul calendar oricărui călător curios. În plus, Chenonceau își întâmpină vizitatorii cu aranjamente florale deosebit de frumoase, în fiecare sală. Florile sunt culese din grădina proprie, iar aranjamentele sunt meșterite într-un atelier din vechea fermă a castelului. Acest obicei se practică doar pe timpul verii. Iarna, se face focul în șeminee. Dar pe Ulițarnică tot n-au reușit s-o îndulcească frumusețile văzute. Și-a făcut datoria conștincios, a trecut în revistă toate încăperile (în pas semi-alergător) și-a răsuflat ușurată când a ieșit din nou în grădini. Ce să-i faci. Nu-i priesc nicicum înghesuielile.
La capitolul amintiri plăcute, aș vrea să povestesc neaparat de ce castelului Chenonceau i se mai spune Château des Dame. Așadar, câte ceva …
Despre doamnele castelului
Povestea începe de mult de tot, pe la anul 1230, când stăpânii locului erau o familie pe nume Marques. Pe atunci exista aici doar un mic castel și o moară fortificată pe malul râului Cher. Marquesii au reușit să păstreze domeniul până în 1496, când din pricina unor dificultăți financiare au trebuit să-l cedeze lui Thomas Bohier, un burghez bogat din Tours proaspăt înnobilat. Și așa își face apariția în scenă, prima doamnă a castelului.
Catherine Briçonnet, soția lui Thomas Bohier, a fost cea care a urmărit construcția unui nou castel, pe când soțul ei își servea regele în campaniile militare din Italia. Pe vremea Bohierilor e dărâmat castelul Marquesilor, platforma lui fiind păstrată pe post de esplanadă de intrare. A fost cruțat doar un turn, ce a supraviețuit până în zilele noastre. Noul castel a fost ridicat pe fundațiile vechii mori. Din păcate pentru Chaterine, soțul ei moare în Italia și după ceva timp regele Francisc I descoperă că vechiul lui servitor își înfundase serios mâinile în visteria sa pe vremea când avusese funcția de general de finanțe. Așa că Chenonceau trece în Domeniile Coroanei, pentru astuparea găurii din buget. Dar lui Francisc îi stă capul doar la Fontainebleu și Chambord și își lasă noua achiziție în părăsire.
Vremurile bune se întorc pe malurile râului Cher abia după ce Henric al II-lea, urmașul lui Francisc, dăruiește castelul favoritei sale, Diane de Poitier. Nu înțeleg ce-a avut de împărțit Alexandre Dumas cu Diane, de-a ponegrit-o într-un hal fără de hal. Mie mi-a lăsat impresia unei femeie strașnice după ce-am citit câte ceva despre viața ei. Diane repară castelul, ce se degradase considerabil în anii când a fost abandonat, construiește o frumoasă grădină renascentistă, ce încă îi poartă numele. În plus, are strălucită idee de a construi un pod peste râul Cher, ce pornește din castel. Lucrările sunt terminate repede, dar regele nu poate participa la petrecerea de inaugurare pentru că moare după ce a fost rănit accidental de comandantul gărzii sale scoțiene într-un turnir.
Și așa îi vine rândul celei de-a treia doamne a castelului. Caterina de Medici, regina văduvă, geloasă nevoie mare pe Diane, o obligă să-i cedeze ei Chenonceau , în schimbul castelului Chaumont. Iar apoi se apucă de construit. Mai adaugă o grădină renascentistă, peste drum de cea a Dianei și are o idee la fel de strălucită, aceea de a construi galerii peste podul tocmai construit. Aici organizează regina celebrele ei banchete ce-au golit visteria Franței.
La moartea Caterinei, castelul rămâne nurorii sale Louise de Lorraine, soția lui Henric al III-lea, ultimul rege din dinastia de Valois. După mai puțin de un an Louise rămâne văduvă și se refugiază la Chenonceau. Va purta haine albe, culoarea doliului regal, câte zile va mai avea și va locui în apartamentul pe care și-l tapetase în întregime în negru. Una din camere este și acum păstrată așa, pentru a ne aminti de tristețea Louisei.
Dar roata istoriei se învârte necontenit. Sosise vremea ca o favorită regală , Gabrielle d’Estrées, să revendice castelul, sub pretextul datoriilor pe care Louise le moștenise de la Caterina de Medici. Dar Gabrielle n-a iubit Chenonceau. Și nici urmașii ei. Așa se face că pe la anul 1733 este vândut unui burghez îmbogățit, cu funcții în aparatul de stat, pe nume Claude Dupin. Iar acest monsieur Dupin avea o nevastă …
Louise Dupin a fost o frumoasă și inteligentă doamnă prin saloanele căreia s-au perindau Voltaire, Fontenelle, Marivaux, Montesquieu, Buffon și Jean-Jacques Rousseau. Meritul ei principal legat de castelul Chenonceau e că l-a salvat de la pieire pe timpul Revoluției. Și mai are meritul de a fi un fel de străbunică de-a lui George Sand. Se mai povestește că de pe vremea ei castelul (Chenonceau) se cheamă altfel decât satul lângă care a fost construit (Chenonceaux).
Și pentru că povestea mea se lungește prea mult, am să mai amintesc pe scurt doar două doamne ce-au lăsat o urmă în istoria castelului. Marguerite Pelouze a fost cea care a cheltuit o avere la sfârșitul secolului al 19-le-a, pentru a-l reface ca pe vremea Dianei de Poitier. Dar nu a reușit să se bucure de el. L-a pierdut în urma unor afaceri dubioase, împreună cu întreaga sa avere. Castelul a fost cumpărat de familia Menier, cei responsabili cu cea mai grozavă ciocolată ce se fabrica pe atunci în Franța. În timpul primului război mondial, familia Menier a transformat pe cheltuiala sa castelul în spital. Asistentă șefă și administrator al spitalului a fost Simone Menier.
Ar mai fi multe de povestit, dar am obosit. În încheiere las fotografiile să istorisească și ele despre cele câteva ceasuri petrecute în Castelul Doamnelor.
Iar după atâtea camere de regine, am coborât în bucătării, inima oricărei locuințe, fie ea castel sau cocioabă. Cele de la Chenonceau sunt construite în pilonii podului și sunt deosebit de frumoase și dichisite. Un omagiu adus parcă celor mulți ce-au trebăluit pe aici, ale căror nume nu s-a gândit nimeni să le păstreze dar care au un merit la fel de mare în a păstra viața castelului cât a stăpânilor pe care îi serveau.
Și înainte de a-mi lua rămas bun, am trecut pe la vechea fermă, actualmente grădină de flori și zarzavat, plus ateliere de tot felul, plus restaurante pentru călătorii osteniți.
Fii primul care comentează