Casa Melik

Casa Melik

Vă previn de la bun început. Cine-a mai citit pe internet povestea casei Melik nu va afla nici o noutate de la mine. Tot ce-am să povestesc aici am aflat online de pe tot felul de site-uri, după ce m-am întors acasă din plimbarea ce-am făcut-o prin mahalaua armenească.

Am pornit la drum sâmbătă de dimineață și m-am învârtit de-am amețit pe străduțele ce se-ntortochează între bulevardul Dacia, Calea Moșilor și bulevardul Carol, în căutare de pomi îngloriți și căsuțe cochete. Am găsit și de unele și de altele. Dacă tot eram prin preajmă, am intrat și pe la casa Melik, una din puținele supraviețuitoare ale Bucureștilor de altă dată ce pe la anul 1700 era ” aproape rotund, având o circonferinţă destul de mare; numărul locuitorilor însă – care nu trece de 50.000, – nu corespunde întinderii locului, căci casele sunt rare şi izolate unele de altele, în formă de insule, cu câte o curte, bucătărie, grajd şi deosebit ,grădină cu arbori fructiferi, ceia ce dă un aspect plăcut şi vioi.” Mda, încă mai sunt sub influența secretarului florentin a lui Constantin Brâncoveanu, Anton-Maria del Chiaro pe care l-am descoperit săptămăna trecută cu ocazia vizitei la Potlogi.

Dar să revin la casa Melik. Povestea ei începe pe la anul 1750 când un vel spătar al cărui nume s-a pierdut în negura timpului s-a hotărât să-și ridice casă boierească undeva în preajma Tîrgului de Afară. Carevasăzică undeva în afara orașului. În acele vremuri în Valahia stăpâneau grecii din Fanar, te pomenești că spătarul nostru nici măcar nu era român neaoș, cine poate ști. Și-a ridicat și el, după obiceiul locului, conac boieresc din piatră înconjurat cu acareturi și grădini. Singura supraviețuitoare ce-a apucat zilele noastre e casa, norocoasă spun gurile rele, celelalte părți ale gospodăriei au dispărut demult sub Bucureștiul ce s-a extins și înghesuit cu repeziciune. Specialiștii spun pe internet că ar fi construită în stil românesc. Așa o fi, de ce i-aș contrazice? Mintea mea cârcotașă însă a fugit cu gândul la Stambul sau la vecinii de la sud de Dunăre. Iar cerdacul cu geamlâc, chiar dacă se spune c-ar fi fost deschis pe vremuri, nu m-a convins întru-totul. Românească sau nu, de frumoasă e frumoasă. Oricine cred că și-ar dori să locuiască într-o căsuță ca aceasta.

Conacul a rămas în proprietatea familiei spătarului până în anul 1815, când a fost vândut unui armean bogat pe nume Chevorc Nazaretoglu, sau mai bine zis Nazaretian. Acesta o renovează păstrând dimensiunile încăperilor, anvergura ferestrelor și lățimea ușilor și se mută aici împreună cu soția sa Miriam în anul 1822. Agop Nazaretian, fiul lui Chevorc, a dat casa de zestre fiicei sale Ana, la căsătoria ei cu arhitectul Iacob Melik, tot armean și el, născut prin Imperiul Otoman dar școlit la Paris. De la acest ultim proprietar i-a rămas casei numele, plus o nouă renovare. Ana Melik a locuit aici până la moarte, în anul 1913 și , neavând copii, a lăsat-o moștenire comunității armenești pentru a fi folosită drept adăpost pentru văduvele sărace din comunitate. În anii ce-au urmat casa s-a părăginit încetul cu încetul, mai ales după anul 1947 când pe-aici s-au perindat chiriași nepăsători.

Prin anul 1960 însă norocul i-a surâs iarăși. O fi fost un dar al sorții, la cea de-a 200-a aniversare. Apare în scenă Gheorghe Răut, un bucovinean din ținutul Herța, ce-a trăit aproape întreaga lui viață la Paris, unde a fost directorul sucursalei băncii Marmorosch Blank. Se pare c-a fost suficient de bogat pentru a strânge o colecție de artă vest europeană și orientală și de a fi un mic mecena. Gheorghe Răut și soția lui Serafina l-au ajutat și găzduit pe Theodor Pallady în anii petrecuți de acesta la Paris.

Casa Melik e pomenită de Gheorghe Răut în negocierile pe care le-a avut cu statul român, legate de donarea și răscumpararea a două treimi din colecția sa de artă. Una din condițiile donației a fost aceea de a asigura colecției un spațiu adecvat de expunere, care să adăpostească și un muzeu Pallady, bancherului rămânându-i multe din lucrările artistului din perioada când l-a găzduit în Paris. Pentru a onora condiția pusă de Gheorghe Răut a fost aleasă soluția de a reabilita Casa Melik.

Și-așa a rămas de-atunci și până în zilele noastre. Astăzi, casa de pe strada Spătarului 22, c-atât a mai rămas de la primul proprietar, poartă numele de casa Melik și adăpostește colecția de artă a soților Gheorghe și Serafina Răut. Cine îi trece pragul se poate bucura admirând câteva din picturile lui Theodor Pallady, multe capete de Budha din India, porțelanuri chinezești, mobilă cu dichis franțuzesc, tapiserii orientale, sculptură renascentistă franceză și italiană, multe piese de artă decorativă. Și, nu în ultimul rând, călătorul poate  medita în liniște, în camera dedicată schițelor lui Theodor Pallady asupra polemicii dintre pictorul român și prietenul său Henri Matisse. Theodor Pallady susținea că linia are întâietate în arta picturii pentru că reprezintă forța spiritului.  Matisse dădea însă întâietate culorii ce reprezintă forța materiei. Ei, francezii ăștia.

Cam astea ar fi lucrurile pe care le-am aflat și învățat astăzi. Le-am înșirat aici pentru ținere de minte. Tot în acest scop am înșirat fotografiile pe care am avut voie să le fac după achitarea exorbitantei taxe foto (cam de cinci ori prețul biletului de intrare). Dar nu-i nici un bai, dă-i în colo de bani, facem noi alții. Am rămas măcar și cu vreo două amintiri fotografice, foarte prețioase pentru mine.

2016-03-26 50 Casa Melik

În grădina casei, atâta câtă a rămas. Vechimea casei se vede și din faptul că se află sub nivelul străzii de astăzi.

2016-03-26 46 Casa Melik

La intrare. Podul e mai jos decât suntem obișnuiți acum.

2016-03-26 43 Casa Melik

La etaj

2016-03-26 40 Casa Melik

2016-03-26 29 Casa Melik

2016-03-26 32 Casa Melik

În cerdac

2016-03-26 34 Casa Melik

Într-una din încăperile casei. Mititică, noroc cu obiectivul foto superangular.

2016-03-26 38 Casa Melik

Altă încăpere

2016-03-26 28 Casa Melik

2016-03-26 39 Casa Melik

Pont Neuf în viziunea lui Pallady