N-a fost deloc evident , pe când coboram din tren în Gare de Bordeaux St-Jean, că ajunsesem de fapt într-un tărâm al apei. Apă ascunsă în numele provinciei Aquitania, în boabele de struguri și în sticlele de vin, în imensul fluviu Garonne ce curgea leneș spre ocean, în oglinzile imense întinse pe pardoseală – recuzită potrivită unui oraș atât de cochet precum Bordeaux. Nu departe de-aici era Atlanticul, păcat că n-am ajuns până pe țărmurile lui. N-a fost evident deasemenea nici că orașul îmi va cădea cu tronc atât de mult, doar după o zi și un pic, atât cât a durat întâlnirea noastră.
Relația dintre mine și Bordeaux a început cu stângul. Am fost întâmpinată de o junglă aproape impenetrabilă de schele metalice, schelet al unei gări în reamenejare, promisiune a unei construcții ultramoderne – cum n-a mai văzut Parisul. Mai apoi, străbătând la pas cartierul Saint Michel, mă tot întrebam unde-am nimerit. Clădirile erau europene, dar locuitorii, magazinele, piețele, cu tajinele, babușii, șalurile, ceainăriile lor, îmi aminteau de Marrakech. Drept să spun entuziasmul meu de călător începea să se risipească. Noroc că dezamăgirea a ținut puțin. Mi-a venit inima la loc de îndată ce am ajuns pe malurile fluviului Garonne.
Priveliștea ce mi s-a deschis în fața ochilor mi-a tăiat răsuflarea și m-a trimis cu gândul taman la Sankt Petersburg. Doar acolo am mai văzut spații atât de largi și un oraș turtit lăfăindu-se la soare pe malurile unui râu imens, mai mare decât Dunărea noastră. Mi-a făcut o deosebită plăcere să mă plimb de-a lungul cheiului, pe kilometri întregi de promenadă reconvertită în grădini din vechiul port maritim mutat mai la vale. Mai apoi, când m-am afundat în oraș, m-am lăsat impresionată de clădirile, ordinea lui Triangle d’Or (și nu numai), cartierul ridicat în secolul al 18-lea ca o primă încercare de sistematizare „iluministă” a unui oraș medieval. Triunghiul de astăzi e curățat de funingine, galben ca untul, cu largi străzi pietonale pavate cu piatră.
Și, tot ca la Sankt Petersburg, mi-a zburat gândul la povești. Orașul de pe Neva mi s-a părut o Cenușăreasă, Bordeaux o Frumoasă din Pădurea Adormită. La fel ca și prințesa vrăjită din poveste, Bordeaux a primit la un moment dat sărutul unui Făt-Frumos ce-a reușit să spulbere vraja ce-l ținea țintuit într-un somn morocănos, fără speranță. Acum 50 de ani, Bordeaux era un oraș muribund, negru de funingine, cu industrii ce piereau și obligau oamenii să fugă încotro vedeau cu ochii. Acum, după o gospodărire înțeleaptă, a revenit la viață, proaspăt din nou, arătând lumii o față tânără, strălucitoare, frumoasă. Bravo lui, îi urez o tinerețe fără bătrânețe și o viață fără de moarte.
Cu ce mi-am ocupat eu timpul în orașul Bordeaux? Ce mi-a plăcut cel mai mult și mai mult?
Garonne
Plimbarea de-a lungul cheiului, pe malul fluviului Garonne mi-a luat o grămadă de timp, doar pentru că nu mă lăsa inima să-l părăsesc. Am trecut de câteva ori prin Jardin des Lumières cu a sa mini grădină botanică, pe lângă Marche de Chartrons cu bunătăți de cumpărat și degustat. Mărturisesc, Garonne mai mult m-a impresionat decât mi-a plăcut. Am făcut cunoștință cu el sâmbătă, spre prânz, atunci când fluxul era la apogeu. Apele lui învolburate și tulburi ascundeau parcă o putere înfricoșătoare. Dar a doua zi dimineața l-am regăsit cu totul transformat. Scăzuse cu câțiva metri, se moleșise și albăstrise peste noapte. Arăta ca un balaur încă hăbăuc de somn.
Mi-am propus la un moment dat să ajung până la podul Jaques Chaban-Delmas, dar n-am mai apucat. Podul e numit așa în cinstea unui fost prim ministru al Franței și primar al orașului Bordeaux. Până la urmă m-am mulțumit să-l privesc de la depărtare. Șmecheria cu acest pod e că toată partea lui de deasupra apei poate fi ridicată pe verticală, paralel cu râul, cu ajutorul a două lifturi amplasate în picioarele lui, suficient de sus încât să permită trecerea pe sub el a vaselor de croazieră oceanice. L-am prins mai mult coborât, doar cu puțin timp înainte de plecare l-am zărit ridicat, pe deasupra unui pâlc de arbori. Chiar și așa, ascuns parțial privirii, a oferit un spectacol deosebit.
Miroir d’Eau
Dar locul ce s-a instalat în fruntea listei mele de preferințe, fără a avea concurență, a fost Piața Bursei cu a sa oglindă de apă. M-a atras ca un magnet. Făceam ce făceam și mă întorceam mereu aici, să-mi alint picioarele obosite în apa călduță.
Miroir d’Eau este cea mai mare oglindă de apă din lume (3 450 m2). E, mai exact, un lac artificial dreptunghiular, mai mult lung decât lat, de câțiva centrimetri adâncime. Sub dalele de piatră ce-l formează stă ascuns un mare rezervor cu apă ce alimentează tâșnitorile plasate sub forma unui grilaj pe toată suprafața lui. Oglinda răsfrânge spre spectatori imaginea clădirilor vechii burse, nespus de frumoase în special seara la apusul soarelui când sunt „machiate” de lumini strategic amplasate.
Hai-hui prin oraș
Am să dau cuvântul acum fotografiilor, să povestească ele pe unde m-am învârtit eu prin Bordeaux. Tot timpul rămas din ziua de sâmbătă l-am ocupat hoinărind alandala, până ce s-a înoptat de-a binelea. Cu greu m-am îndemnat să merg la culcare.
Duminică dimineața am trecut doar să dau binețe fluviului iar apoi am pornit într-o mică expediție de degustare de vinuri în Saint-Emilion. La întoarcere mi-a rămas puțin timp până la plecarea trenului spre Paris, abia am apucat să-mi iau rămas bun de la oraș.
Și rămăseseră atâtea de făcut …
Fii primul care comentează