Zi de vară, până-n seară câte nu se pot face? De asta-mi place mie vara, și sfârșitul primăverii, și începutul toamnei. Îmi place să mă scol odată cu soarele și mă duc la culcare tot când dă el semnalul, indiferent de anotimp, așa că iarna sufăr iar vara sunt pe deplin mulțumită. Am la dispoziție ore nenumărate de lumină, să pot hoinări în voie. Uite, ieri am plecat din București, am oprit la Alba Iulia, am vizitat salina din Turda și Casa Memorială a lui Avram Iancu din Incești și-am ajuns tocmai la timp în Arieșeni ca să prindem ultima cameră liberă de la Casa Moțului. Toate astea într-o singură zi. Dacă era iarna, îmi pierea entuziasmul pe la Alba Iulia. Dar așa am mai avut timp și pentru un bonus, o plimbărică scurtă prin jurul cabanei să admirăm apusul de soare, după ce ne-am pus burta la cale și am băut vișinata primită din partea casei.
A doua zi aveam multe de făcut. Erau pe lista dorințelor vreo două peșteri și vreo două cascade. Am să încep să vă povestesc acușica, nu înainte de a vă ura bună dimineața de la fereastra camerei mele cocoțate în vârful podului pensiunii. Ziua se arăta frumoasă. Ce dacă aburul se ridica din pământul răcorit în timpul nopții, pe cer nu se zărea nici un nor.
Iar acu să vă povestesc cum ne-am petrecut noi ziua.
Obiectivul numărul 1 – Ghețarul de la Scărișoara
De câte ori n-am ajuns prin preajma lui … Și de câte ori nu ne-am încumetat să străbatem drumul de la Gîrda de Sus până la ghețar … Cu mașina nu îdrăzneam că era un drum foarte, foarte rău. Cu piciorul iar nu ne încumetam, de lene pesemne. Dar acu problemele s-au rezolvat. Aveam asfalt până aproape de gura peșterii, cam 17 km din șoseaua principală. Drumul e cam îngust, încap cu greu două mașini mici, bine că n-am dat nas în nas cu un autocar că nu știu cum mă strecuram. La un moment dat asfaltul se termină iar călătorul trebuie să o ia la picior, vreme de cam 10 minute, până la intrarea în peșteră. Sau mai bine zis până la marginea avenului în fundul căruia se află intrarea propriu zisă. Până la capătul hăului mai rămân de coborât cam 50 de metri, pe scări metalice prinse de-a roata pe pereții căldării. Și cu asta greul a trecut, până la întoarcere bineînțeles când trebuiau luate iar scările la rând în sens invers.Dar pauzele lungi și dese …
Drumul prin peșteră e ușor, nu urci, nu cobori, te plimbi doar pe podețul de lemn construi deasupra gheții. Vizitatorul obișnuit poate intra doar într-o singură sală a peșterii, celelalte sunt rezervație științifică. Specialiștii spun că podeaua înghețată a sălii mari e doar suprafața superioară al unui bloc de gheață de 80.000 metri cubi ce se cuibărește în adâncul muntelui.
Vizita noastră la Ghețarul de la Scărișoara se încheiase. La casa de bilete aflată pe marginea avenului ne-am mai tras puțin sufletul sub un umbrar și am cumpărat un mic tulnic drept amintire, doar eram în Țara Moților. După câteva încercări nereușite și după ce am primit lecții de la vânzător, am reușit să scot câteva sunele jalnice. Probabil am bolborosit ceva acolo, precum un copil mic ce învață să vorbească, dar oare de câte lecții aș fi avut nevoie pentru a spune ceva din tulnic. Să-mi salut vecinii de pe celălalt deal, să anunț starea vremii, sau vreo primejdie … Și ce s-o mai putea povesti.
Obiectivul numărul 2 – Poarta lui Ionele
După ce-am coborât în Gîrda de Sus am hotărât să ne abatem din cale spre o altă peșteră. Indicatorul zicea : Poarta lui Ionele – 1,5 km. Cum drumul era la fel de îngust iar vizitatorii de înmulțeau, am hotărât să abandonăm mașina și să mergem până acolo pe jos. Și bine am făcut. A fost o plimbare lejeră, în sus pe valea Ordâncușei prin pădurea de foioase și brad. La un moment a trebuit să ne abatem din drum și să urcăm scările de beton până la gura peșterii. Aici am fost întâmpinați de un ghid ce ne-a tăiat biletul de intrare, ne-a însoțit prin peșteră și ne-a povestit câte ceva.
Peștera este amenajată, vizitatorii trebuie doar să urmeze podețul de lemn special construit pentru ei. Nu e spectaculoasă, nu are multe stalactite și stalagmite iar partea accesibilă călătorului obișnuit e mică. Până mai anii trecuți se putea intra într-o galerie superioară, scara există încă, dar a fost închisă pentru a proteja colonia de lilieci ce și-a găsit adăpost aici. În fundul peșterii, la capătul cărării amenajate se deschide un aven ce coboară spre adâncul pământului. Primăvara, după topirea zăpezilor, în groapă se strânge apă cât să acopere podeaua peșterii. Acum nu era nici un strop, semn că iarna asta n-a prea fost zăpadă în Apuseni. Partea interesantă a poveștii e că acest aven comunică cu cel mai mare lac subteran din România ce se află foarte aproape și se numește Ghețarul de sub Zgurăști. Din păcate nu se poate vizita, e foarte dificil de ajuns la el, doar speologii se încumetă. Lacul subteran alimentează un pârâu ce izvorăște chiar de sub pragul Porții lui Ionele.
Bineînțeles, numele peșterii are în spate o poveste romantică. Se zice că Ionele ar fi fost un haiduc faimos cândva ce hălăduia prin munți și făcea dreptate. Iarna se adăpostea în această peșteră pentru a fi aproape de sat, de unde era aprovizionat cu hrană de o fată îndrăgostită de el. Până într-o bună zi când fata a fost urmărită de poteră iar haiducul a fost prins și pedepsit. De-atunci peștera îi poartă numele.
Drumul asfaltat continuă în sus, pe valea Ordâncușei spre alte locuri interesante. Există multe peșteri în zonă care primesc vizitatori. Noi însă am hotărât că am stat destul pe sub pământ și era timpul să ne bucurăm de căldura soarelui. Așa că am plecat la vânătoarea de cascade.
Obiectivul numărul 3 – Cascada Pișoaia
Ochiserăm încă de ieri două. Prima dintre ele era Cascada Pișoaia – semnificativ și haios nume, nu-i așa? Zărisem indicatorul după ce am fost în vizită la Avram Iancu, dar eram mult prea obosite și am renunțat la ideea de a intra până la ea. Acum însă aveam și timp și chef așa c-am pornit la drum. A trebuit să ne întoarcem pe drumul spre Câmpeni până la barajul construit la vărsarea Arieșului Mic în Arieșul Mare. De-acolo am cotit-o la drepta spre comuna Vidra iar după vreo 12 km la stânga (există indicator) spre satul Nemeși. Am lăsat mașina să se odihnească la umbra unui copac stufos, la margine de drum și am mai mers cale de vreo 5 minute până la cascadă.
Am dat cu nasul într-un perete înalt de stâncă de pe care se prelingea un firicel timid de apă. Ce frumos trebuie să fie când pârâul e mai umflat. Peretele de stâncă are o lărgime de 25 de metri iar apa cade de la 18m, ce mai, o Niagară în miniatură. Mi-am și trecut pe lista de așteptare o nouă vizită la Pișoaia, pe la începutul primăverii când se topesc zăpezile. Și-am să iau și trepiedul cu mine să nu mai fac fotografii tremurate.
Cât ne-am învârtit noi prin jurul cascadei iacătă că s-au adunat o grămadă de nori deasupra noastră. Nu păreau amenințători dar din depărtare se auzeau tunetele. Zgomote pe cer, zgomote și în burțile noastre. Am pus capăt vizitei și ne-am îndreptat spre casă pentru alimentarea cu carburant.
Obiectivul numărul 4 – Cascada Vârciorog
Ploaia a venit și a trecut cu repeziciune iar noi ne-am revenit spectaculos după ce-am înfulecat friptură și papanași. Eram pregătite pentru un alt traseu. De data aceasta am renunțat cu totul la mașină și am pornit-o pe jos, după bulina galbenă, spre cascada Vârciorog. De la Casa Moțului să tot fie 4 km de străbătut, pe un drum forestier de-a lungul văii părâului cu același nume. Drumul urcă încet dar sigur la început pe o pantă mai domoală, la sfârșit mai abrupt. Călătorul trebuie să treacă de câteva ori de pe un mal pe altul pe poduri improvizate din bușteni mari. Până la cascada adevărată pot fi admirate multe alte căderi de apă mai mititele dar la fel de frumoase.
La vale a fost mult mai ușor. La urcare am făcut oră și jumătate,la coborâre doar trei sferturi de oră. Am lungit-o cât am putut mai mult pentru a savura în tihnă frumusețea pădurii, aerul curat, cântecul păsărilor, mirosul vindecător de brad. Ce mult îmi lipsesc lucrurile astea în București …
Locurile pe care le-a amintit eu aici nu sunt singurele demne de vizitat. Am ales și noi ceva pe puterile noastre și potrivite cu timpul scurt pe care l-am avut la dispoziție. Prin jurul Arieșeniului ar mai fi multe de văzut. Nu departe sunt Peștera Urșilor, Cetățile Ponorului, Cheile Galbenei, Râpa Ruginoasă. Se pot urma o mulțime de trasee montane. Se poate vizita casa memorială a lui Avram Iancu și a lui Horea. Nu departe e Roșia Montană unde, cu puțin noroc, se poate vizita fosta mină de aur cu galeriile ei de pe vremea romanilor. Dacă ajungeți prin iulie prin preajmă poate mergeți la Târgul de Fete de pe muntele Găina. Eu una, sigur am să ă mai întorc pe-aici, e mult prea frumos.
Fii primul care comentează