Antananarivo sau Orașul Celor O Mie
jurnal malgaș - capitolul 1

Prima zi în Madagascar. Am aterizat în capitala țării Antananarivo, pe scurt Tana, pe la ora patru dimineața, după 11 ore de zbor din Paris care mi s-au părut o eternitate. Am scăpat relativ ușor de formalitățile de la vamă ( obținerea vizei de intrare în țară, măsurarea temperaturii și declarație pe proprie răspundere că suntem sănătoși tun ), iar apoi am fost preluați de ghizii de la Malagasy Tours, ( îngerii păzitori ce-aveau să aibă grijă de noi pentru cele două săptămâni de excursie ) și depozitați la hotel pentru a ne trage puțintel sufletul. Nu prea mult, doar până la ora nouă dimineața când se dădea startul aventurii malgașe.

Am început-o ușor, cu o zi petrecută în preajma capitalei, învățând câte ceva din istoria țării, descoperind cele două Rova ( palate regale ), căscând gura la lumea pestriță,  ciudată, străină, din păcate foarte săracă ce forfotea pe străzi.

Antananarivo e așezat în mijlocul țării pe platourile înalte de peste 1000 de metri ce se întind de la nord la sud, de-a lungul întregii insule. Dimineața ne-a întâmpinat cu aer proaspăt și răcoros, nici urmă de  căldura tropicelor. Orașul era o piață imensă, haotică, ce părea puțin cam septică în ochii noștri obișnuiți cu supermarket-uri, cu tarabe înghesuite și înșirate de-a lungul tuturor străzilor. Drumurile înguste, prost pavate, dădeau serios de furcă șoferilor iar regulile de circulație nu păreau a fi luate prea în serios. Cenușiul orașului era colorat însă de movul nenumăraților pomi jacaranda în floare, răspândiți peste tot, de tufele bougainvillea explodate și ele în nuanțe rozalii și galbene.

Unul dintre primele lucruri pe care le-am auzit de la ghizii noștri a fost că în Madagascar nu avea cine să ne omoare. Animale mari de pradă nu există, criminalitatea de acest gen așișderea. Doar cu furturile stau cam prost, iar Tana e orașul cu cea mai proastă reputație la acest capitol. Din păcate însă, la data vizitei noastre în Madagascar izbucnise o epidemie de ciumă ( endemică dealtfel în această țară ), boală de care eram poftiți să ne ferim ( nu mai țin minte de când nu mi s-a măsurat atât de des temperatura – aici la fiecare îmbarcare într-un avion sau feribot ). Poate de aceea am fost ținute mai mult în mașină și debarcate doar în zonele considerate sigure. Poate de aceea ni s-a repetat cu insistență că nu prea aveam ce căuta pe-afară după ora nouă seara, nici măcar ei , localnicii, nu se simțeau confortabil pe străzi după această oră. Puțin cam descurajant pentru călătorul dornic să exploreze locuri noi, dar asta e. Regulile casei trebuie respectate. Pericolul cel mai mare ce ne amenința părea a fi malaria, motiv pentru care am început să înghițim pastile cu chinină în fiecare dimineață.

Din punctul meu de vedere, regulile astea draconice mi s-au părut ușor de respectat. Antananarivo nu mi-a stârnit deloc dorința de hoinăreală. Orașul mi s-a părut haotic, întins pe mai multe coline abrupte și neapetisante. Singurul loc interesant a fost haute ville, cartierul cocoțat pe cel mai înalt vârf, loc prin care ne-am învârtit și noi în voie. Aici am luat masa, aici am vizitat Rova – palatul regal construit în vârful celei mai înalte coline.

Orezării de oraș
Franceza e a doua limbă oficilă aici. Aproape toate firmele erau în franceză
Mașini antice la tot pasul. Poluante și pitorești
Ne apropiem de centru

Rovan’i Manjakamiadana și puțină istorie malgașă

Vizita la palatul regal a început cu o foarte scurtă introducere în istoria Madagascarului, prezentată de ghidul local ce ne-a însoțit. Am aflat că:

Primii oameni care au pus piciorul pe insula numită astăzi Madagascar, acum vreo 2000 de ani doar, nu veneau din apropiata Africă ci din celălalt capăt al Oceanului Indian, din îndepărtata Indonezie. Tradiția îi numește vazimba, și-i consideră un fel de strămoși mitici. Au adus cu ei obiceiul cultivării orezului și credința în cultul strămoșilor. După ei au urmat valuri-valuri de alte migrații în mare parte tot din Indonezia, apoi crescători de vite bantu de pe coastele Africii, negustori din Peninsula Arabiei, negustori indieni. Populațiile s-au adunat în triburi separate, au creat mici regate independente ce s-au întins treptat pe toată insula. Oficial, mai există astăzi 18 triburi distincte în Madagascar, cu obiceiuri și tradiții diferite.

În jurul anului 1600 însă, conducătorii tribului Merina ( cu strămoși indonezieni ) au pornit o campanie de cucerire și unificare a țării sub conducerea lor, ce-a ținut până în secolul al 19-lea. Inima regatului Imerina a fost Antananarivo – orașul celor o mie de soldați, garda necruțătoare a regelui – și Rova construită în vârful celui mai înalt deal. După secole întregi de lupte interminabile, după ce s-au aliat cu europenii și au primit ajutor militar din partea lor, tribul Merina a reușit să le domine pe celelalte. Cam așa stau lucrurile până în ziua de azi.

Cu timpul influența europeană a devenit tot mai puternică iar Madagascarul a devenit colonie franțuzească în anul 1896. În 1960 și-a recucerit independența și a devenit republică ( ” cu politicieni corupți până în măduva oaselor, cu o poliție ce jumulește populația,…, mama lor de escroci” ).

Primul lucru pe care l-a făcut ghidul ce ne-a preluat la poarta palatului din Antananarivo a fost să ne vâre sub nas o foaie ce-i prezenta pe regii malgași și să ne povestească câte ceva din isprăvile lor. Așa am aflat și noi despre :

  • Andrianampoinimerina (1745–1810) al cărui nume înseamnă „Prințul din inima ținulului Imerina” și care a fost întemeietorul unei dinastii și regele care a dat un nou impuls războaielor de unificare a țării. El a fost cel ce-a restabilit Tana ca și capitală a regatului și a construit Rova pe care o vizitam noi acum. Fotografia ce-l reprezenta pe foaia ghidului ne înfățișa un bărbat gol cu o suliță în mână, înfășurat doar într-o lamba – o bucată mare și dreptunghiulară de țesătură folosită de malgași atât ca îmbrăcăminte cât și ca lințoliu pentru morți.
  • În următoarea fotografie ne-a fost prezentat regele Radama I cel Mare, de data asta într-o frumoasă uniformă militară demnă de orice curte regală europeană. Acest rege a continuat războaiele tatălui său și, cu ajutor englez, a reușit să cucerească aproape întreaga insulă. În schimbul ajutorului militar, regele a permis societăților misionare englezești să se stabilească în țară, să construiască biserici și școli, să creștineze populația. Englezii mai sunt responsabili pentru mini revoluția industrială ce-a pornit atunci și pentru adaptarea alfabetului latin la limba malgașă. Pe vremea lor a fost tradusă Biblia în malgașă, prilej de îmbogățire a lexicul autohton cu multe cuvinte englezești. (Ghizii noștri ne-au povestit mai apoi cum străbunicii și bunicii lor aveau prenume englezești, părinții în schimb le aveau franțuzești iar ei, mai nou, poartă nume malgașe.) Din păcate, Radama I a murit tânăr, la doar 36 de ani, iar gurile rele spun că a fost doborât de prea mult whisky, tot englezesc.
  • I-a urmat la tron una din soții Ranavalona I, cea Rea. Din păcate pentru malgași a apucat să domnească 33 de ani, timp în care a făcut numai grozăvii. I-a alungat pe europeni, a persecutat creștinii și a reinstaurat credința în cultul strămoșilor. Avea prostul obicei de-a omorî lumea, doar așa ca să-și arate puterea. A reinstaurat practica ordaliilor care, în Madagascar, consta în îngurgitarea a trei piei de pasăre, apoi a unei otrăvi obținute din fructele arborelui de tangena iar la sfârșit al unui vomitiv. Dacă cel condamnat reușea să verse cele trei piei de pasăre, era declarat nevinovat. Dacă nu, sau murea din cauza otrăvii, sau era strangulat de judecători. Nu-i de mirare că la moartea reginei n-au fost mulți care s-o plângă. Și că, până și astăzi, fetițele rele sunt numite Ranavalona, după regina cea înfiorătoare.
  • A urmat la tron Radama al II-lea, ce-a domnit doar doi ani, după care a fost asasinat. Meritul lui principal a fost redeschiderea țării pentru puterile europene și încetarea persecuțiilor contra creștinilor.
  • Apoi au urmat Rasoherina, Ranavalona II și Ranavalona III. Primele două au fost soții ale lui Radama al II-lea, a treia un fel de nepoată dacă mai țin minte bine. Oricum nu au contat prea mult, puterea o deținea primul ministru care s-a și însurat pe rând cu ele pentru a-și păstra puterea.
  • Istoria regatului malgaș s-a sfârșit în 1897, an în care Franța s-a hotărât să declare Madagascar o colonie a Republicii. Iar regina și primul său ministru au fost împachetați și trimiși în Algeria.

După ce-am ascultat lunga lecție de istorie, am meritat și noi să pășim prin curțile Palatului Regal și să-i dăm un ocol.

Din păcate vizitatorul nu prea are ce vedea aici. În anul 1995, cu puțin timp înainte ca palatul să intre pe lista de monumente protejate UNESCO, Rova din Antananarivo a fost distrusă într-un incendiu. Unii spun că a fost un accident, cei mai mulți sunt convinși că focul a fost declanșat de o mână criminală. Și pentru că malgașii consideră că cei vii trebuie să trăiască în case de lemn, și doar morții au case de piatră, n-a mai rămas mare lucru din vechiul palat regal. De la evenimentul nefericit, autoritățile se tot chinuie să reconstruiască vechile clădiri, dar până acum nu le-a reușit mare lucru.

Călătorul se poate resemna privind minutata priveliște peste Antananarivo ce se deschide din vârful dealului, învârtindu-se în jurul unor vechi morminte (refăcute) și a imensei carcase de piatră, construită pe vremea ultimei regine, ce înconjura palatul de lemn al suveranilor. Și mai poate intra în capela de piatră ce se ridică lângă palat, construită pe locul martiriului creștinilor căsăpiți aici pe vremea reginei cele rele.

Poarta de intrare în Rova. Arc de triumf și vultur franțuzești, asezonat cu un simbol falic malgaș ( totuși nu prea străin nici francezilor )
E lipsit de respect să arăți cu degetul punctele de interes. De aceaa ghizii îndrumă privirea vizitatorilor cu degetul îndoit.
Morminte regale.
Ruine ale școlii evanghelice a englezilor
Besakana – palatul primilor regi Merina. O reconstrucție, originalul fiind distrus în incendiu.
La intrarea în Besakana

 

Vatra din Besakana

Manjakamiadana – o clădire de piatră construită după ideile europenilor ce încastra palatul regal din lemn.
Capelă construită pe locul martiriului creștinilor malgași, omorâți pe vremea reginei Ranavalona I
Antananarivo culcușit în jurul dealului

Orezării în mijlocul orașului

Asta a fost vizita noastră la Curtea malgașă. Cu atât ne-am ales în urma șederii noastre în Antananarivo. A doua zi am plecat în zbor spre Morondava, pe coasta de vest.

Mai apoi ne-am mai intersectat de două ori cu capitala Madagascarului. Prima oară s-a întâmplat când am făcut popas de-o noapte în drumul nostru automobilistic ce ne-a dus de pe coasta de vest pe coasta de est, prilej cu care am apucat să imortalizez frumusețea copacilor jacaranda înfloriți ( în grabă, de la fereastra hotelului ).

A doua oară, la plecare, când răstimpul avut între două zboruri cu avionul ne-a permis să cheltuim ceea ce-a rămas din cărămida de bani pe care am primit-o în schimbul celor câteva hârtii de euro schimbate la sosire ( 1 euro = 3500 ariary ). M-am întors acasă cu o ciocolată foarte, foarte bună pe care am lichidat-o cât se poate de repede, cu jeleuri delicioase ce păstrau aroma adevărată a fructelor exotice din care erau făcute ( au avut aceeași soartă tristă), cu câteva batoane de vanilie ce așteaptă acum să aterizeze într-o prăjitură, și cu ceva flecuștețe care să-mi amintească de Madagascar.

De lumea această ciudată și greu digerabilă, cel puțin pentru mine .

AncaHM
Despre AncaHM Articolele 515
Sunt Ulițarnica, adică acea parte a sufletului Mihaelei responsabilă cu zburatul pe covoare fermecate prin cât mai multe cotloane ale Pământului. Dacă sunteți curioși să vedeți lumea prin alți ochi, poftiți de frunzăriți !

Fii primul care comentează

Ceva păreri ... observații ... dojeni ...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.