A trebuit să ajung în Angers pentru a afla că de vreo 30 de ani încoace, pe la mijlocul lunii septembrie, se sărbătoresc an de an Zilele europene ale patrimoniului. Acasă nu mi-au sărit în ochi deloc. Oare s-or sărbători? Oare nouă ne pasă, măcar pentru câteva zile, de patrimoniul nostru zdrențuit? Trebuie să fiu mai atentă la anu’, cine știe, poate voi avea o surpriză. Am constatat însă, cu ocazia acestei noi escapade de weekend, că în Franța lucrurile sunt luate foarte, foarte în serios când e vorba de patrimoiu. S-a întâmplat să nimeresc în Angers și Saumur, dar am impresia că oriunde aș fi ajuns, aș fi avut parte de experiențe la fel de interesante și instructive.
Am descoperit zilele patrimoniului la vreo cinci minute după ce-am coborât din tren, citind panourile mari ce se se lăfăiau în fața lui Tour Saint-Aubin ce mă trimiteau să descopăr „Angers-Patrimoine Caché” din interior. Am deschis timid ușa, era cam devreme totuși, dar toate temerile mele s-au spulberat în fața amabilității domnului responsabil din interior. Eram primul mușteriu al zilei iar el era nerăbdător, abia aștepta să-și pună la încercare jucăriile electronice. Instalațiile pe care mi le-a prezentat promiteau o imersiune într-un univers virtual, cu totul și cu totul angevin, mai puțin accesibil într-un alt mod, pentru că locurile prezentate aici erau în mod normal deschise doar specialiștilor sau proprietarilor. A trebuit doar să-mi pun o cască pe figură și să mă-nvârt în jurul cozii, pentru a avea impresia că mă aflu în cine știe ce colț ascuns al orașului. Interesant, da, dar tot realitatea cea adevărată e mai tentantă.
Tot de-aici, din Tour Saint Aubin m-am aprovizionat cu o grămadă de pliante pregătite special pentru zilele patrimoniului. Toate se chemau ” Laissez-vous conter …” (permiteți-mi să vă povestesc …), îmi spuneau vrute și nevrute și mă invitau în tururi organizate, alături de specialiști voluntari pregătiți să-mi dezvăluie tainele orașului. Toate erau pe gratis, la fel ca și intrările la majoritatea obiectivelor de interes. M-am simțit, timp de două zile, un călător răsfățat. N-am mai avut parte de mult timp de o escapadă atât de ieftină și totuși atât de documentată.
Până la urmă nu m-am alăturat nici unui grup organizat. Din ce-am înțeles eu trăgând cu urechea pe când treceam pe lângă ele, erau prea specializate pentru ignoranța mea, se adresau mai mult localnicilor decât străinilor superficiali. M-am mulțumit cu informația din pliante și cu o hoinăreală în ritmul propriilor pași.
Așadar …
Laissez-vous conter La Cite, la Ville et la Doutre
Angers se întinde pe malurile râului Maine, nu departe de vărsarea lui în Loara. E o așezare veche tare, de pe vremea galilor și romanilor, cum altfel. La început s-a înghesuit toată pe un promontoriu aflat pe malul stâng, înalt, mult mai ușor de apărat. Partea aceasta e numită La Cité și e buricul orașului de azi. Aici se află castelul, catedrala și o puzderie de case aristocratice de piatră, supraviețuitoare ale altor timpuri. În spatele lui se întinde La Ville, orașul muritorilor de rând. Iar de cealaltă parte a râului se întinde cartierul La Doutre, frate bun cu La Ville.
Stăpâni ai locului au fost, de-a lungul atâtor secole de istoriei, o listă lungă de conți și duci de Anjou. O mulțime de Foulque, Geoffroy, Charles s-au războit sute și sute de ani, au avut vise de mărire, s-au însurat cu principese bogate de prin alte zări, au pornit în lumea largă să-și adjucede noi regate. Foulque al V-lea d’Anjou s-a însurat cu Melisanda a Ierusalimului și-a ajuns rege pe-acolo. Geoffroy V zis Cel Frumos sau, și mai bine – Plantagenêt, a fost soțul împărătesei Matilda, tatăl regelui Henric al II-lea al Angliei, fondatorul faimoasei dinastii ce-a stăpânit un imperiu întins peste jumătate din actuala Franță și peste insulele britanice. Charles Ier nu s-a mulțumit cu comitatul strămoșesc ci-a râvnit la coroana Regatului Siciliei și-al Neapolelui. Un urmaș de-a lui a ajuns rege al Ungariei… După care i s-a înfundat, c-a nimerit sub pietroaiele de la Posada, aruncate de Basarab al nostru (asta-i de la mine, nu scria nimic prin broșuri).
Laissez-vous conter la Cathédrale Saint-Maurice
Prima vizită ce-am făcut-o a fost la catedrală, într-acolo m-au trimis străzile orașului. Drept să spun, nu m-a impresionat cine știe ce, chiar și pliantul meu recunoștea că e doar o modestă surioară a marilor catedrale gotice ale Franței. Mai frumoasă mi s-a părut priveliștea peste Maine, strada în trepte ce cobora la râu. Am reținut totuși războinicii de pe fronton, personaje din Vechiul Testament sub formă de cavaleri medievali ce par gata să coboare de-acolo pentru a merge la Ierusalim, în cruciadă.
Apoi am luat-o la pas prin La Ville, pe străduțe întortocheate. Nu peste mult timp am nimerit într-o intersecție în mijlocul căruia trona un Le bon roi René de bronz. Ia să văd, nu am vreo broșurică care să-mi spună care-i povestea lui ?
Laisez-vous conter le roi René et le Château
Regele René s-a născut în castelul din Angers în anul 1409. A fost fiul cel mic al ducelui Louis II de Anjou, rege al Ierusalimului și al Siciliei, conte de Maine, Provence și Piemont, văr primar cu regii Franței. Mama lui a fost Yolande d’Aragon, fiica regelui spaniol. Prin venele lui curgea așadar un sânge cât se poate de albastru. Fiind cadetul familiei, nu-i erau cuvenite titlurile și domeniile tatălui său. A fost însă adoptat de un unchi cardinal și moștenitor al ducatului de Bar iar apoi însurat ( la 11 ani ) cu moștenitoarea ducatului de Lorena. Viitorul îi era asigurat.
Soarta a făcut ca tatăl și fratele lui să moară devreme, în timpul luptelor pentru coroana regatului de Neapole, așa că, până la urmă s-a pricopsit și cu titlurile lor. S-a molipsit și el de mirajul coroanei italiene și-a încercat s-o stăpânească. N-a prea reușit, a trebuit să se retragă în favoarea neamurilor sale din Aragon. Istoria asta a Europei e plină de lupte interminabile între frați, verișori și alte nemotenii. Mai mare rușinea. Izgonit din Italia, René s-a întors în ducatele lui franțuzești, un prinț itinerant.
La sfârșitul războiului de o sută de ani, l-a ajutat pe cumnatul său, regele Carol al 7-lea să-și recucerească regatul de la englezi. Nu i-a fost de mare folos pentru că la bătrânețe noul rege al Franței Louis al 11-lea a dorit să alipească ducatul de Anjou la Coroana Franței. Rămas fără moștenitori direcți și nedorind să se bată cu nepotul său, regele René a predat castelul fară luptă și s-a retras în Provence.
De-a lungul vieții sale, regele René a locuit doar 15 ani în fieful său din Angers. O perioada benefică pentru castel. În acea vreme au fost construite noi clădiri după moda italiană, un Chatelet pitoresc, iar șanțurile de apărare au fost transformate în grădini. René ar fi vrut să construiască și fântâni arteziene, tot după model italian, dar din păcate nu a reușit.
Am fost și eu în vizită la castelul din Angers. M-am lăsat impresionată de zidurile lui puternice, de rămășițele capelelor și ale palatului ducal. I-am dat ocol pe Chemin de Ronde printre ghivece de flori și grădini suspendate. Am admirat Maine și la Doutre de la înălțime. Am făcut popas în grădinile interiorare, prilej pentru traducerea indicatoarelor (doar) franțuzești unui indian în vârstă ce nu-și găsea drumul. Apoi am dezbătut, cu același indian, originea Mariei Curie. El zicea că-i româncă ( de-a mea cu alte cuvinte ), eu ziceam că nu, e poloneză. Am căzut la pace doar după ce-am consultat internetul. După această pauză am pornit spre principalul punct de interes găzduit în galeriile castelului. Cea mai bătrână (1380) și cea mai lungă (106 m) tapiserie medievală ce-a supraviețuit până în zilele noastre.
Tapiseria Apocalipsei spune, așa cum îi arată și numele, povestea viziunilor apostolului Ioan despre sfârșitul lumii. Doar că e spusă cu cuvinte potrivite secolului al 14-lea. E o interesantă incursiune în imaginarul medieval, printre relele războaielor și a molimelor de atunci. A fost țesută în ateliere parisiene, la comanda lui Louis I d’Anjou, bunicul regelui René. După preluarea ducatului în regatul Franței a fost mutată în catedrala din Angers. La Revoluție a scăpat nevătămată ca prin minune, dar ulterior a fost socotită demodată și era cât pe ce să fie aruncată la gunoi. Noroc cu iubitorii de patriminiu național. Acum e expusă într-o galerie lungă și întunecoasă, spre a potoli curiozitatea călătorilor.
Laisez-vous conter … pe unde-am mai hoinărit prin Angers
Următoarea oprire a fost la un conac de piatră numit Maison canoniale Saint-Maurille, situat pe-o străduță ce leagă castelul de catedrală. Casa a fost pomenită pentru prima dată prin textele de la începutul secolului al 15-lea. Pe vremuri a aparținut bisericii, acum e casă particulară. Nu e vizitabilă decât cu ocazia zilelor patrimoniului. Am intrat doar în grădină pentru a admira priveliștea spre Maine, apoi am plecat mai departe.
Apoi am trecut podul și-am intrat în biserica Sfintei Treimi. Mi-a plăcut aici o statuie de lemn a Tatălui, Fiului și a Sfântului Duh, aflată la altar. În rest austeritate totală.
A urmat un scurt popas la hôpital Saint-Jean, unde-ar fi trebuit să văd o altă tapiserie, de data aceasta modernă. Dar nu m-au primit cu rucsacul în spinare și, cum n-avrem unde să-l abandonez a trebuit să fac cale întoarsă și să mă duc spre hotelul unde-mi rezervasem cazare pentru o noapte.
Pe drum am mai trecut pe lângă Maison d’Adam, cea mai bine conservată casă de lemn din Angers (din cele patru ce-au mai supraviețuit). A fost pe vremuri prăvălia și locuința unui farmacist. Numele i se trage de la un Adam și o Evă de lemn ce păzeau un Arbore al Vieții dintr-un colț al case.
Un ultim popas l-am făcut în recent restaurata Collegiale Saint Martin unde m-am învârtit printre statuete baroce rămase fără cap și madone dolofane. Apoi m-am prezentat la hotel, să-mi mai trag sufletul.
Spre seară m-am întors însă la Hôpital Saint-Jean, de data asta fără rucsac. Clădirea aceasta e unul dintre cele mai vechi spitale ce s-au construit în Franța. E pomenită pentru prima dată pe vremea lui Henric al II-lea Plantagenet și-a continuat să adăpostească bolnavii orașului până târziu în 1865. La început doctorii și personalul medical erau călugări. Abia la Revoluție a devenit spital laic.
Astăzi, marea sală a bolnavilor a fost transformată în muzeu. Adăpostește o altă tapiserie mare cât o zi de post, de data aceasta modernă. E opera lui Jean Lurçat și se cheamă Le Chant du monde, Cântecul lumii. Spune și ea povestea unei posibile apocalipse, datorate bombelor nucleare, războaielor mondiale reci sau calde. Iar pe post de Ierusalim ceresc, ne sugerează speranța într-o lume mai bună, în care Omul va cuceri Cosmosul și nu se va sinucide în războaie fratricide.
Astea au fost descoperirile mele angevine. Seara am petrecut-o patrulând pe malul râului Maine, așteptând ora albastră pentru a face câteva fotografii mai șmechere. Apoi m-am dus la culcare.
Din păcate, duminica ce-a urmat n-a semănat deloc cu sâmbăta. Vremea frumoasă a fost alungată de o ploaie măruntă și sâcâitoare ce mi-a alungat tot cheful de plimbare prin Angers. Înainte de a-mi lua rămas bun am mai trecut totuși pe la Maison Bleue, o interesantă arătare art deco. Apoi m-am prezentat la gară, să iau trenul spre Saumur. Aplicația meteo de pe telefon îmi promitea că acolo mă voi reîntâlni cu Soarele.
Multumesc! Încântătoare și documentată prezentare.