Andasibe sau Acolo unde sunt multe corturi
jurnal malgaș - capitolul 9

Un singur hop mai aveam de trecut până când puteam lenevi în voie la soare pe plaja tropicală ce îmi fusese promisă la început de drum și până când, perspectivă nu la fel de plăcută, vacanța lua sfârșit iar eu trebuia să-mi iau rămas bun de la Madagascar ( cel mai probabil ) pentru totdeauna. Hopul se numea Andasibe și pădurea lui tropicală unde urma să mai facem două ture de trekking cu scopul declarat de a face cunoștință cu alte soiuri de lemurieni.

Am ajuns în Andasibe tot cu mașina, după o călătorie de aproximativ 200 km ce-a durat vreo patru ceasuri care a început în Antananarivo dis de dimineața.  Acum coboram panta munților îndreptându-ne spre est, spre Marele Albastru după cum îi mai spun malgașii Oceanului Indian. Uscăciunea galben-roșiatică cu care ne obișnuisem în vestul țării dispăruse cu desăvârșire, lăsând locul unei mări de verdeață: orezării presărate prin văi și pe pantele dealurilor, păduri de pin și eucalipt și în sfârșit o mulțime de copaci ravenala = copacul călătorului, presărați pretutindeni.

Începusem să mă întreb unde s-or găsi arborii ăștia ce-au meritat să fie așezati pe-o stemă a Madagascarului și care sunt și astăzi lipiți pe toate cozile avioanelor de la Air Madagascar. Iacătă-i, împânzezc pădurile din estul țării. Copacul călătorului e un fel de mană cerească pentru drumețul aflat în dificultate. În primul rând oferă masă pe gratis celui înfometat și însetat. Fructele lui sunt comestibile iar în adâncitura de la baza frunzei se poate aduna până la un litru de apă. Frunzele nu sunt deloc mititele, ca ale arborilor de pe la noi, ci niște enormități ce pot ajunde pâna la 3 metri lungime. Drept urmare pot fi folosite pe post de umbrelă dacă te prinde ploaia pe drum. Și nu în ultimul rând, Arborele Călătorului e un fel de busolă deoarece coronamentul lui e un fel de evantai orientat întotdeauna de la est la vest. Simpatic, nu-i așa ?

Pădure de ravenala la margine de drum

Ajunși în sfârșit în Ansirabe ( accent pe e-ul de la sfârșit ) ne-am și pus vârtos pe treabă pentru că programul era foarte, foarte încărcat: prima oară trebuia să facem o tură de plimbare prin rezervația Analamazaotra în căutare de inri. Apoi trebuia să facem o vizită blănoșilor de pe Insula Lemurienilor. Iar a doua zi de dimineață o altă plimbare prin pădurea virgină din rezervația Mantadia.

Să le iau pe rând.

Analamazaotra

Rezervația de la Analamazaotra e una dintre cele mai vizitate locuri ale Madagascarului pentru că nu se află foarte departe de capitala țării iar drumul până aici se face relativ ușor. Odată ajuns, călătorul poate opta pentru câteva trasee prin pădure, amenajate și ușor de parcurs, pe care le poate face doar însoțit de un ghid local. Pădurea nu e tocmai virgină dar e tropicală, verde, deasă și în primul rând plină de lemurieni, cameleoni, gecko și alte lighioane, mult mai ușor de depistat dacă ai lângă tine un om ce-i cunoaște tainele. În ultimii ani pădurea de la Analamazaotra a intrat într-un program prin care se dorește relocarea și protejarea unor specii de animale pe cale de dispariție.

Lumea vine până aici în primul rând pentru a-l vedea pe Indri. După cum ne povesteau și tăblițele din micul muzeu amenajat în clădirea de la intrarea în rezervație, viitorul acestei specii de lemurieni nu e foarte sigur.

Incursiunea noastră în pădurea de la Analamazaotra a fost fructuoasă deși animăletul a fost mult mai greu de depistat decât în uscăciunea din vest, de la Kirindy. Copacii erau de departe mult mai înalți iar frunzișul verde se închidea ca o cortină deasupra capetelor noastre. Cei mai mulți dintre lemurieni leneveau undeva acolo sus iar păsăretul făcea vocalize în spatele cortinei.

Prima vietate care ne-a dat binețe a fost un șarpe boa ce dormea încolăcit în iarbă. Apoi, încetul cu încetul și după mulți pași întortocheați am descoperit și lemurienii.

Un boa de Madagascar

Primii care ne-au ieșit în cale au fost cei dintr-o familie de lemurieni de bambus. După cum le spune și numele i-am găsit într-un tufiș de … bambus, ronțăind de zor frunze. N-au fost deloc încântați de vizită și s-au pitit urgent în desiș, să scape de privirile noastre curioase. Abia am apucat să fac vreo două fotografii, dintre care doar una reușită.

Un lemurian de bambus

Următorii pe care i-am întâlnit au fost o cei dintr-o familie de sifaka cu diademă. Semănau bine cu sifaka albi din Kirindy, doar că blănița lor era un amestec alb-cenușiu-portocaliu. Când ne-a atras ghidul atenția asupra lor stăteau adunați cu toții într-un ghem strâns ce părea proptit de crengile unui copac. Apoi ghemul a început să de desfășoare iar sifaka s-au împrăștiat care încotro în căutare de bunătăți bune de ronțăit. Unii aveau la gât coliere cu sisteme de radiolocație, semn că nu erau de-ai locului ci fuseseră strămutați din cine știe ce pădure rasă de pe suprafața pământului. Acum erau urmăriți cu atenție pentru a vedea cât de bine se acomodează cu noua lor casă.

Sifaka cu diademă
Un ghem de sifaka somnoroși, descolăcindu-se încet-încet

Zărește-mă, dacă poți

Și, în sfârșit, i-am întâlnit și pe indri. I-am găsit lenevind, moțăind pe câte o cracă undeva sus spre vârful pomilor. Dealtfel ghidul ne-a garantat încă de la începutul plimbării că nu-i vom rata. Spre deosebire de sifaka, indri sunt mult mai leneși și nu se deplaseaza foarte mult față de copacul unde își stabilesc domiciliul. Drept urmare ai șanse mari să-i găsești trebăluind pe lângă casă.

Indri ai noștri păreau că tocmai s-au trezit din somnul de după-amiază. S-au întins leneși și-apoi s-au dus să culeagă ceva boabe roșii din grădină. După care s-au apucat de povestit … De nu eram prevenită zău că mi-ar fi venit s-o iau la fugă. Vocalizele lor răsunau în toată pădurea și semănau cu strigătele disperate ale cuiva îngrozit că-i taie careva gâtul… Sau poate cu protestele nervoase ale cuiva căruia tocmai i-a fost deranjat somnul … Dar nu, era doar o mică șuetă prietenoasă la un five o’clock tea.

Indri cel leneș
Mmmmm, ce boabe bune …

În afară de lemurieni am mai zărit …

Cine găsește pasărea adormită?
Un mic gecko

După ce-am terminat turul prin pădure ne-am prezentat la Vakona Forest Lodge pentru a vizita alte două obiective

Insula Lemurienilor

Insula lemurienilor e un mic petec de pădure înconjurat de ape. Călătorul ajunge acolo trecând cu ajutorul unei canoe peste un canal lat de vreo cinci metri. Insula e un fel de sanctuar pentru lemurienii care au fost cândva ținuți ca animale de companie și acum nu mai pot fi eliberați în pădurea cea adevărată din cauză că nu s-ar ști descurca. Inelul de apă ce-i desparte de rudele lor sălbatice e un fel de barieră de netrecut – se pare că lemurienilor le e teamă de apă.

Rezidenții insulei sunt niște răsfățati. Au îngrijitorii lor ce le asigură masa dar primesc bucuroși oaspeți cu banane și alte bunătăți prin buzunare. Cei ce le trec pragul au toate șansele să se pomenească cu un lemurian în cap, nerăbdător să-și primescă tainul.

Cei mai obraznici se dovedesc a fi lemurienii maro comuni. Pentru ei eram parcă niște bananieri ambulanți, numai buni de jumulit. Nu le prea plăcea să fie mângâiați dar experiența s-a dovedit satisfăcătoare și de partea noastră. Cum altfel am fi descoperit ce lăbuțe moi și catifelate au ? Și ce blăniță pufoasă. Și cum am fi primit un pupic (?) pe obraz pentru banana ce se zărea nu departe ?

Cei mai sfioși au fost ( și aici ) lemurienii de bambus. Dar măcar am putut să-i spionăm pe săturate.

Un lemurian zburător …
… alb-negru gulerat
Un lemur maro comun

Un lemur de bambus

… tot un bambolino
Guleratul alb-negru

Crescătoria de crocodili

Al doilea popas de la Vakona Forest Lodge s-a petrecut la o fermă de crocodili. Habar n-am la ce folosea ferma asta ( distracție pentru turiști ? materie primă pentru pantofi și poșete ? ) dar am putut cu această ocazie să văd de-aproape o mulțime de crocodili de Nil – care dealtfel pot fi întâlniți și în sălbăticie, în râurile ce străbat țara.

Mie uneia nu-mi plac deloc aceste vietăți, așa că n-am poposit prea mult în preajma lor. În schimb m-am bucurat din plin de două pavilioane amenajate așa: unul pentru broscuțe, celălalt pentru gecko și cameleoni. Au completat în mod fericit explorarea noastră prin pădurile tropicale, mai ales pentru că pe-acolo nu i-am zărit aproape deloc. Aici însă n-am avut nici o problemă. Singurul regret e că se întunecase deja și pe unii rezidenți n-am putut să-i imortalizez în fotografii.

Un gecko frunză
M-am uitat un minut la creanga asta până să-mi dau seama că de ea e lipit un gecko frunză

Mantadia

Ultimul lucru pe care l-am făcut în Andasibe a fost o plimbare prin pădurea virgină a rezervației Mantadia. Deși nu era departe ( cam 20 km ) ne-a trebuit o oră de drum cu mașina pentru a ajunge la ea din cauza hârtoapelor înfiorătoare.

A meritat să venim până aici doar pentru a vedea un colțișor de pădure ce-a rămas neschimbată de când a apărut ea pe suprafața pământului. Ne-a întâmpinat deasă, verde, cu copaci înalți ce uneori ne împiedicau să vedem cerul.  Cu parfumurile grele și dulci ale unor flori neidentificate. Cu bătăi multicolore de aripi de fluturi mari cât palma. Cu triluri de păsări ascunse undeva sus de tot în desișul verde. Și nu în ultimul rând de conversațiile zgomotoase ale lemurienilor, ascunși și ei în vârful copacilor. Ne-am învârtit de-am amețit prin pădure dar cu greu am zărit vreo doi.

Prin pădurea virgină
Nu-i ușor de zărit lemurieni aici
Un mușuroi de furnici negre
Lemuri maro comuni
Orhidee de Mantadia

Și-un lemur alb-negru gulerat în căutare de fructe

N-aș vrea să închei povestea asta fără să pomenesc „hotelul” care ne-a găzduit pentru o noapte, Hôtel lodge Eulophilla. Ghilimelele nu sunt puse din pricină că am fost prost tratați ci pentru că hotelul era puțin altfel decât sunt eu obișnuită. Era așezat în vârful unui delușor smuls pădurii, avea grădini de orhidee, citrice și alte plante ciudate și necunoscute. Semăna ( ca mai toate locurile în care am poposit în Madagascar ) cu un sat malgaș cu case de lemn și acoperiș de frunze de palmier, dar mult mai dichisit.

Mi-a plăcut atăt de mult încât am preferat să renunț la plimbarea nocturnă prin pădure și să rămân pe prispa casei mele, să ascult liniștea, să caut Crucea Sudului pe cerul plin de stele de deasupra capului.

Bine a mai fost.

Un copac al călătorului în ograda casei noastre

Ultima cocioabă a fost a mea 🙂 pentru o noapte
AncaHM
Despre AncaHM Articolele 515
Sunt Ulițarnica, adică acea parte a sufletului Mihaelei responsabilă cu zburatul pe covoare fermecate prin cât mai multe cotloane ale Pământului. Dacă sunteți curioși să vedeți lumea prin alți ochi, poftiți de frunzăriți !

Fii primul care comentează

Ceva păreri ... observații ... dojeni ...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.