Amiens

Se apropia un weekend de hoinăreală iar eu nu mă puteam hotărî încotro s-o iau. Așa că îl întreb pe Olivier, colegul de bancă din La Defense. „Cum e Amiens? Merită să mă duc până acolo?” . El se uită la mine zâmbind, ridică din umeri și zice:  „Habar n-am, n-am fost niciodată pe-acolo. Da-mi povestești tu când te întorci.” Și uite-așa am primit un „task” suplimentar în afara orelor de serviciu. Din fericire a fost unul foarte, foarte ușor de îndeplinit, cu surprize plăcute de la cap la coadă.

Când a sosit timpul să trag linie și să adun plusurile și minusurile am constatat că m-am ales cu: una bucată revelație, surpriza unei catedrale colorate, o excursie prin universul lui Jules Verne și cu multe ore plăcute petrecute pe străzile orașului Amiens.

Quartier Saint-Leu

Revelația s-a produs în fața unei farfurii pe care trona o cină apetisantă, pe când mă piteam stânjenită la măsuța unuia din multele restaurante înșirate de-a lungul râului Somme, în cartierul Saint-Leu.

Greu m-am obișnuit cu terasele astea franțuzești. Mesele sunt mici, apropiate, abia te poți strecura pe scaun din pricina înghesuielii. La început am dat vina pe zgârcenia ce-i caracterizează, zice-se, pe francezi. Abia la Amiens mi-a picat fisa că s-ar putea să mai existe o explicație.

La o masă de-alături, lipită de a mea dealtfel, se plictisea de zor un cuplu mai în vârstă. Ce erau să-și mai spună după ani și ani de căsnicie, așteptând cina la masa unui restaurant? Drept urmare, domnului i-a venit cheful de-a sta la o șuetă cu mine. Și iac-așa, cu engleza din școală pe care a uitat-o el și cu franceza (tot din școală) pe care am uitat-o eu, ne-am împărtășit vrute și nevrute. Nu obișnuiesc să fac astfel de indiscreții, dar acum toată ariceala mea s-a topit în fața politeții și bonomiei lui. Am răsuflat însă ușurată când la masa următoare, vecină cu a lor, s-au instalat niște francezi la fel de vorbăreți. Vecinul meu m-a părăsit – ușurat și el mă gândesc – și a început să facă conversație în partea cealaltă, pe limba lui natală. Iar eu mi-am concentrat atenția în farfurie, rumegând în gând revelația cu privire la schepsisul meselor înghesuite de pe terasele franțuzești. Cum să mai stai la o mică bârfă cu vecinii, cum să mai afli noutăți din lumea largă, dacă mesele ar fi la mare depărtare? Ce plicticoasă ar fi cina dacă n-ar putea fi asortată cu puțină trăncăneală.

După cină m-am învârtit puțin pe străduțele cartierului Saint-Leu , printre case din alte vremuri, de-a lungul canalelor râului Somme. Când s-a lăsat înserarea am trecut podul și m-am îndreptat spre catedrală. Trebuia să-mi ocup un loc la spectacolul Son et lumière.

La una din terasele astea, am avut eu revelația.
Pe străduțele din Saint-Leu

Lafleur, eroul din Saint-Leu, cel mai cunoscut dintre cabotans, marionetele din Amiens. E totodată un dârz apărător al dialectului picard.
Iacată și cina mea

Cathédrale Notre-Dame d’Amiens

Recunosc, Catedrala din Amiens m-a impresionat suficient de mult ca s-o așez pe locul doi în lista peferințelor mele, la concurență mare cu catedrala din Strasbourg. Interiorul ei m-a dat gata. E imens, se zice că încap două catedrale Notre Dame de Paris în ea, dar totodată aerisit și luminos. În plus, pereții i-au fost curățați de negreala timpului iar acum pare nou nouță, așa cum a fost lăsată de constructorii ei acum 700 de ani. Catedrala a fost construită într-un timp record, între anii 1220 și 1270, motiv pentru care e mult mai armonioasă decât alte surate de-ale ei. Și-a pierdut din păcate mai toate vitraliile dar se poate lăuda cu o „bandă” de statui de lemn pictat, așezate de-a lungul corului, ce spun povești despre Iisus, Sfântul Ioan Botezătorul și Sfântul Firmin, primul episcop de Amiens.

Dar cea mai mare surpriză pe care mi-a oferit-o Catedrala din Amiens s-a întâmplat târziu, abia după apusul soarelui, în timpul unui spectacol de sunet și lumini. La început am fost sceptică și mai mai că m-aș fi dus la culcare. Nu-mi prea plac spectacolele astea cu lumini proiectate pe clădiri. Dar aici a fost ceva deosebit. Pentru că …

În timpul lucrărilor de curățare și restaurare de acum 20 de ani, specialiștii au avut surpriza să descopere urme de vopsea pe statuile ce împodobesc fațada de vest. Au ajuns la concluzia că, la un moment dat, în Evul Mediu, fațada a fost pictată în culori strălucitoare. S-au străduit să reconstituie cu exactitate gama de vopseluri și culori folosite iar apoi s-au hotărât să proiecteze pe ziduri lumini elaborat construite astfel încât să „repicteze” statuile, să recreeze fațada așa cum se prezenta ea în secolul al 13-lea. Rezultatul e impresionant iar fotografiile pot împărtăși doar o mică bucățică din vraja momentului.

Son et lumière

M-am despărțit cu greu de sfinții, regii și episcopii colorați ce-mi zâmbeau din portaluri dar gata, sosise vremea să mă retrag în bârlog. A doua zi o puteam lua de la capăt doar.

Maison de Jules Verne 

Am părăsit o sâmbătă seara plină de stele și am fost întâmpinată de o duminică dimineață mohorâtă și întunecată. Afară ploua de rupea. Ce era să fac? Am abandonat gândul de-a trage o fugă până la grădina botanică și am căutat ceva de vizitat pe interior. Casa lui Jules Verne părea obiectivul ideal.

Jules Verne nu s-a născut în Amiens ci la Nantes, dar s-a însurat la un moment dat cu o doamnă bogată din Amiens și s-a mutat aici. A devenit un respectabil membru al comunității, a fost ales în consiliul orășenesc, a fost responsabil cu construirea unui circ. Acum, casa în care a locuit găzduiește un muzeu ce-i e dedicat, un amestec de cotidian și fantastic.

Mi-au plăcut în mod deosebit cabinetul maestrului, ce-avea o imensă hartă a lumii desenată pe parchet, cămăruța din pod, amenajată precum o cabină de căpitan de vas, biblioteca ticsită cu colecții ale Voyages extraordinaires.

Am ajuns. În curtea acestei case de po colț e intrarea un universul lui Jues Verne

În grădina de iarnă tronează submarinul căpitanului Grant
Sala de mese. Nimic fantastic aici
In salon

O ocheadă în bibiotecă
La comanda velierului din pod

În cabinetul de studiu
putem porni la drum
Cămăruța unde se retrăgea maestul când n-avea chef de vorbit cu nimeni

Centre ville

Fie ploaie, fie vreme frumoasă prin centrul orașului Amiens a fost musai să mă învârt de nenumărate ori.

Centre ville e un amestec de vechi și nou.  L-am cunoscut nu mult timp după sosirea în oraș, după vizita în Hortillonnages.  Am pornit în explorare de la gară, punct de reper cunoscut, spre hotelul unde-mi arvunisem un loc de dormit. Am lăsat în urmă Le Tour Perret, o construcție de beton ridicată după al doilea război mondial, după planurile aceluiași arhitect pe care îl întâlnisem în Le Havre, Auguste Perret. Am urmat câteva străzi pietonale albe, curate, placate cu gresie crem, de ziceai că sunt în holul unui hotel, nu în centrul orașului.

Din loc în loc, panouri mari cu fotografii arătau trecătorului cum arăta orașul înainte și după război. Amiens a fost pe linia frontului în timpul ambelor războaie mondiale și distrugerile pe care le-a suferit au fost mari în ambele cazuri. Din fericire cicatricile s-au vindecat ireproșabil, rănile pot fi văzute astăzi doar în fotografii vechi.

Cam atât am avut de spus. Am să las fotografiile să povestească ceva despre vârstele orașului.

La revedere Amiens, mulțumesc pentru plăcerea ce mi-ai adus-o.

În Place Gambetta

Primăria
Belfry – turnul medieval ce dovedea independența orașului
Logis du Roy și Maison du Sagittaire – rămășițe renascentiste
Duminică dimineața – prin ploaie pe Rue des Trois Cailloux
În zare mă aștepta Le Tour Perret iar vis a vis gara și trenul ce-avea să mă ducă la Paris
AncaHM
Despre AncaHM Articolele 515
Sunt Ulițarnica, adică acea parte a sufletului Mihaelei responsabilă cu zburatul pe covoare fermecate prin cât mai multe cotloane ale Pământului. Dacă sunteți curioși să vedeți lumea prin alți ochi, poftiți de frunzăriți !

Fii primul care comentează

Ceva păreri ... observații ... dojeni ...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.