Ahmet Efendi Evi

Am ajuns la Istanbul dimineața, după o oră de zbor doar. Drumul de la aeroport până în piața Sultanahmet nu ne-a ridicat nici un obstacol în cale. Am nimerit linia de metrou cea bună, am urcat în tramvaiul care ne-a dus tocmai în inima orașului. Am coborât lângă vechiul Hipodrom bizantin și-am zărit imediat cupolele Sfintei Sofia și ale Moscheii Albastre. Conform hărții ce-o aveam în buzunar eram la doi pași de hotelul nostru, pe numele lui Ahmet Efendi Evi, nu mi se părea mare brânză să-l găsim.

Dar un djin afurisit și-a râs în barbă și-a hotărât să ne încurce pașii. Ne-a învârtit de-am amețit pe străduțele întortocheate din Fatih, fără folos. A stârnit pe deasupra și o ploaie deasă, să ne amărască și mai mult căutarea. Am întrebat în stânga, am întrebat în dreapta, degeaba, nimeni nu-l știa pe Efendi al nostru. Când am nimerit, în sfărșit străduța și-am bătut în ușa micului hotel, eram cam murate.

Ne-a deschis Yusuf și de cum am pășit pragul casei ne-a purtat de grijă.  Era bineînțeles microbist, ținea cu Galatasaray așa că am căpătat din start multe bile albe. Noi, mama și cu mine, afoane într-ale fotbalului l-am atacat cu telenovelele turcești, aveam amândouă o slăbiciune pentru ele pe-atunci. Se pricepea și la telenovele. Nimerisem într-un mic hotel amenajat într-o veche casă de lemn turcească. Părea să fie mai mult o afacere de familie.

Ne-am simțit ca acasă. Cămăruța noastră, cocoțată sub pod era cam mititică, dar cochetă, foarte curată iar de la fereastră vedeam cum se avântă spre cer minaretele Moscheii Albastre. Seara, când veneam frânte de oboseală din hoinărelile noastre de-a lungul și de-a latul orașului știam că ne așteaptă un spectacol ce ne plăcea nespus. Ne culcușeam în patul moale și așteptam cântecul muezinului. Odată cu el, apăreau în zbor stoluri întregi de pescăruși  ce se învârteau necontenit, fantome albe, în jurul minaretelor. Recunosc, dansul lor ne-a hipnotizat. Nu se termina decât dimineața, cred. Adormeam înainte de sfârșitul spectacolului iar noaptea, dacă se trezea una din noi, își arunca negreșit ochii pe fereastră să vadă care-i treaba. Pescărușii pluteau în continuare pe cerul negru al nopții.

De Yusuf ne-am despărțit după trei zile de ședere în Istanbul. La plecare ne-a condus până în pragul ușii, povestind una, alta, întrebându-ne de planurile noastre viitoare. Când să ne despărțim de-a binelea, a tresărit, ne-a rugat să așteptăm puțin și-a dispărut în casă. S-a întors peste un minut și ne-a întins fiecăreia un dar de despărțite, câte o amuletă Nazar care să ne păzească de ochiul rău și să ne îndrume pașii prin Capadocia, căci într-acolo de îndreptam.

Să fi fost de vină Ochiul Fatimei? Să fi fost norocul sau îndemânarea noastră? Dar nici un djin n-a mai reușit să ne încurce socotelile în timpul ce-l mai aveam de petrecut prin Turcia. Toate ne-au mers strună. Am și-acum darul primit de la Yusuf. Îmi face cu ochiul atârnat fiind de-o sfoară printre cărțile bibliotecii și alte suveniruri adunate din călătorii.

 

1306024
Ahmet Efendi Evi – gazda noastră în Istanbul
2012-04-21 158 Sultanahmet
O cișmea bătrănă la colț de stradă. De-aici mai aveam doar doi pași până acasă.
2012-04-21 160 Sultanahmet
Casa de vis a vis. Prăpădită săraca, dar cu un farmec aparte.
2012-04-23 360 De la fereastra
Pe deasupra acoperișurilor, minaretele Moscheii Albastre

 

AncaHM
Despre AncaHM Articolele 515
Sunt Ulițarnica, adică acea parte a sufletului Mihaelei responsabilă cu zburatul pe covoare fermecate prin cât mai multe cotloane ale Pământului. Dacă sunteți curioși să vedeți lumea prin alți ochi, poftiți de frunzăriți !

Fii primul care comentează

Ceva păreri ... observații ... dojeni ...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.